Încălcând toate granițele – De-a lungul unui Zid Chinezesc

Motto: „Îmi amintesc și că bunica, atunci când a zburat prima dată cu avionul, a rugat-o pe stewardesă să nu o așeze la geam, deoarece abia ce-și făcuse părul și nu ar fi vrut să i-l strice vântul.” (Marina Abramović)

În Walk Through Walls. A Memoir, apărută în 2016, Marina Abramović scrie cu detașare despre propria viață, adresându-se deopotrivă „prietenilor și dușmanilor”. Cartea are transparența unei vitrine, în care cunoscuta artistă își expune ființa, așa cum a făcut în arta performativă, insistând asupra momentelor de formare, fără să ocolească anumite pasaje controversate. Sinceritatea absolută față de sine și față de ceilalți nu o vulnerabilizează, ci îi dă forță. Paginile acestea au umor, un ton firesc, aproape smerit, fiind o imagine în secțiune a unei existențe care explorează depășirea limitelor, fără să fie artificială.

Recunosc că m-am dus imediat la capitolul în care se face referire la experimentul din 2010, de la MoMA, New York, The Artist is Present, când peste 750 000 de oameni au venit să o întâlnească și să participe la un act artistic inedit, care s-a desfășurat pe parcursul a 700 de ore. Printre cei care s-au așezat pe un scaun în fața Marinei Abramović, respectând strict convențiile comunicării nonverbale, a fost și Ulay, bărbatul alături de care ea fusese, pe scenă și în viață, mai mult de 12 ani. Nu se văzuseră din momentul unei despărțiri la fel de neobișnuite ca experimentele lor artistice. Nu puteau divorța, pur și simplu. Au străbătut Zidul Chinezesc din direcții opuse, în alt proiect care amesteca arta cu viața și cu pertractările politice și diplomatice, ca să se întâlnească pentru ceea ce ar fi trebuit să fie o ultimă îmbrățișare. Secvența de la MoMA este descrisă detaliat:

„Știam că va fi acolo. A fost invitatul meu de onoare. Dar nu m-am gândit nicio clipă că se va așeza în fața mea.

Momentul a fost șocant. Am derulat doisprezece ani de viață într-o clipită. Pentru mine, el însemna mult mai mult decât un simplu vizitator. A fost singurul moment în care am încălcat regulile. I-am acoperit mâinile cu palmele mele, ne-am privit în ochi și înainte să-mi dau seama ce se petrece, am văzut că plângeam amândoi.

La puțin timp după asta, s-a întors în Amsterdam, unde a aflat că are cancer. N-a mai trecut mult timp și m-a acționat în instanță pentru profiturile rezultate în urma muncii noastre. A fost nevoie ca un judecător să rezolve disputele noastre vechi de douăzeci și șase de ani. Viața nu doar că merge înainte – uneori merge înainte pe căi ciudate.” (p. 349-350)

În cele 736 de ore ale experimentului, un fotograf, Mario Anelli, a surprins chipurile, în general încărcate de suferință, a peste 1500 de oameni, publicând apoi toate fotografiile acestea foarte puternice într-o carte. Au fost oameni care au revenit pe acel scaun, repetând experiența de zeci de ori. Despre alții, Marina a primit vești ulterior. Între cei care au stat față în față, fără să rostească niciun cuvânt, fără să se atingă, se creaseră legături definitive. Artista a presupus că s-a întâmplat asta fiindcă ea însăși devenise un fel de oglindă, în care fiecare se regăsea așa cum este, fără artificii, fără ipocrizie. Oamenii aveau nevoie să își descopere emoțiile în privirea unui străin.

Pentru orele acelea petrecute pe un scaun fără brațe, Marina Abramović se pregătește intens, ia cursuri de nutriție și ține o dietă strictă, prin care încearcă să-și obișnuiască organismul cu un anumit program. Efortul fizic este imens – simte dureri de coloană, mâinile și picioarele îi sunt aproape paralizate. Cu toată suferința fizică, merge mai departe, simțind că are șansa de a experimenta o trăire aparte, prin care preia și se confundă cu energia celor din jur. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Rochia pe care o poartă, făcută chiar de artistă, din cașmir, lungă până în pământ, e gândită în trei culori: albastrul-calm, roșul dătător de energie și albul pur. Rochia aceea îi devenise o casă.

„Încă din prima zi de performance, 14 martie 2010, oamenii au început să se adune în număr mare la intrarea în MoMA. Regulile au fost simple: cel care se așeza la celălalt capăt al mesei putea să stea oricât dorea. Contactul vizual era neîntrerupt. Publicul nu avea voie să mă atingă sau să-mi vorbească.

Și așa am început.

În The House with the Ocean View avusesem un fel de relație cu publicul, dar The Artist is Present a fost ceva cu totul altceva, relaționarea fiind acum unu-la-unu. Am fost acolo sută la sută – ba chiar trei sute la sută – pentru fiecare om care s-a așezat în fața mea. Am devenit extrem de receptivă. Mi s-a ascuțit foarte mult mirosul, la fel ca în Nightsea Crossing. Am simțit că înțeleg starea psihică în care a creat Van Gogh. Starea în care a pictat lumina aerului. Simțeam că percep aceleași mici particule de energie redate de el în jurul fiecărei persoane din fața mea. Am înțeles foarte devreme un lucru extraordinar: fiecare persoană care se așeza în fața mea lăsa o amprentă energetică specifică. Oamenii plecau, energia rămânea. (p. 345)

Dincolo de această întâlnire memorabilă de la MoMA, The Artist is Present, celebrare a 50 de ani de artă performativă, cartea Marina Abramović este un îndemn la simplitate și sinceritate. Fiecare capitol conține o serie de micronarațiuni – înlănțuire a unor povestiri foarte scurte, de câteva rânduri, cu o dimensiune profund autoreflexivă. Iată cum este prezentată învățarea fricii, prin mimetism. Emoțiile negative, la început imposibil de identificat, de recunoscut, sunt preluate de cei mici de la adulți. Relatarea este redusă la esență, idee strânsă în câteva cuvinte:

„Frica se învață. În copilărie, un șarpe uriaș, ca o panglică albă, apăruse în cărarea lor, a nepoatei și a bunicii. Țipătul bunicii a declanșat frica, o stare necunoscută până atunci: E incredibil cum se construiește frica în tine, prin părinți și alții din jurul tău. La început ești atât de inocent; nu știi.” (p. 12)

Primele capitole fac referire la o copilărie neobișnuită, într-o casă neobișnuită, cu niște părinți care nu se mai înțeleg între ei. Singura prezență luminoasă este cea a bunicii, o femeie care își pierduse toată averea, făcuse și închisoare, dar care a continuat să păstreze tradițiile creștine într-o familie de activiști, în timpul regimului Tito. Bunica avea fire de Nastratin, pe care Marina o moștenește:

„Avea treizeci de ani când a pus deoparte hainele cu care voia să fie înmormântată. Dar apoi le-a schimbat o dată la zece ani, ca să rămână în pas cu moda. La început era vorba de costume bej, cu dungi subțiri și tot așa. A murit la 103 ani.” (p. 40)

Complexele, frustrările, excentricitatea, reacția de revoltă împotriva agresivității, tentația încălcării regulilor – vin toate din copilărie, în principal din cauza influenței nocive a mamei. Divorțul părinților o aruncă pe adolescentă într-o stare depresivă. Cu tatăl, Marina are o relație acceptabilă. El o încurajează să ia lecții de pictură și să se înscrie, mai târziu, la Academia de Arte Frumoase din Belgrad. Cu mama, relația este însă de-a dreptul toxică. Personaj despotic, Danica este cea care administrează pedepsele – de la închiderea copilului într-un dulap întunecos, la loviturile, greu de justificat, care lasă urme, vânătăi imposibil de ascuns sub fond de ten, și provoacă sângerări nazale. Pentru a evada din acest coșmar, Marina se refugiază în lectura esențială, a clasicilor:

„La ordinele mamei, a trebuit să citesc din scoarță-n scoarță operele lui Proust, Camus, André Gide; în timp ce tata voia să-i citesc pe ruși. Dar chiar dacă forțată, mi-am regăsit refugiul în cărți. La fel ca în cazul viselor, realitatea cărților pe care le citeam era mai puternică decât realitatea din jurul meu.

Când citeam o carte, orice altceva din jurul meu înceta să existe. Toată nefericirea din familia mea, certurile otrăvite ale părinților mei, tristețea bunicii mele căreia îi fusese luat totul – dispăreau. Mă contopeam cu personajele.

Mă fascinau narațiunile extreme. Îmi plăcea la nebunie să citesc despre Rasputin, cel care nu putea fi ucis de niciun glonte – amestecul de comunism și misticism e parte semnificativă din ADN-ul meu. Nu voi uita o povestire ciudată a lui Camus, Renegatul. Despre un misionar creștin, care pleacă să convertească un trib din deșert, dar ajunge să fie el convertit de trib. Când încalcă una dintre regulile lor, aceștia îi taie limba.

Am fost atrasă puternic de Kafka. Am devorat Castelul – pot spune că am trăit în cartea asta. Kafka găsește o cale atât de neașteptată de a te atrage în labirintul birocratic cu care se străduiește să negocieze protagonistul, K. Este curată agonie: nicio scăpare. Am suferit alături de K.

Lectura lui Rilke, pe de altă parte, era precum inhalarea celui mai pur oxigen poetic. El vorbea despre viață cu totul altfel decât înțelesesem eu până atunci. Exprimarea suferinței cosmice și a cunoașterii universale în opera lui amintesc de ideile găsite mai târziu în budismul zen sau în scrierile sufite. Primul contact cu versurile lui a fost intoxicant.” (p. 25-27)

Când am ajuns la finalul cărții, mi-am dat seama că cele mai importante rânduri sunt cele care sintetizează un crez al artistului, uneori respectat, de cele mai multe ori rămas doar în stadiul de aspirație. Marina Abramović arată că pentru integritatea artistului se duce necontenit o luptă, fiindcă viața personală tinde să-și piardă din importanță, în condițiile în care orice artist „trebuie” sau „nu trebuie” să meargă simbolic, fără ezitări și fără pierderi ale sinelui, de-a lungul unui imaginar Zid Chinezesc:

CONDUITA ARTISTULUI ÎN VIAȚĂ:

Artistul nu trebuie să se mintă pe sine sau pe ceilalți

Artistul nu trebuie să fure ideile altor artiști

Artistul nu trebuie să se compromită pentru sine sau

pentru piața artei

Artistul nu trebuie să ucidă alte ființe umane

Artistul nu trebuie să se transforme pe sine într-un

idol…

Artistul ar trebui să evite să se îndrăgostească de un alt

artist

RELAȚIA ARTISTULUI CU LINIȘTEA:

Artistul trebuie să înțeleagă liniștea

Artistul trebuie să creeze un spațiu pentru liniște în

lucrările sale

Liniștea e ca o liniște în mijlocul unui ocean turbulent

RELAȚIA ARTISTULUI CU SOLITUDINEA:

Artistul trebuie să-și facă timp pentru lungi perioade de

solitudine

Solitudinea este extrem de importantă

Departe de casă, departe de atelier, departe de familie,

departe de prieteni

Artistul trebuie să petreacă perioade lungi în

apropierea cascadelor

Artistul trebuie să petreacă perioade lungi în

apropierea vulcanilor activi

Artistul trebuie să petreacă perioade îndelungate

privind râuri agitate

Artistul trebuie să petreacă perioade îndelungate privind

linia orizontului, întâlnirea dintre ocean și cer

Artistul trebuie să petreacă perioade îndelungate

privind cerul noaptea

–An Artist’s Life Manifesto: Marina Abramović (p. 344)