Iluzia comică sau ascunderea în spatele evidențelor

Noua premieră a Teatrului Excelsior surprinde plăcut. Neașteptat de mult, aș îndrăzni să afirm. Anca Ciuclaru, o tânără regizoare, ia un text clasic și-l aduce pe scena unui teatru pentru tineret și copii. Și, ce să vezi, îi și iese ceea ce-și propune: un spectacol coerent, care poate să atragă atât iubitorii cu state vechi ai Thaliei, dar și pe cei mai tineri, care ajung întâmplător într-o sală de teatru.

Și ca subiect și ca manieră regizorală, Iluzia comică are toate șansele să se joace cu casa închisă multe reprezentații de acum încolo. Jocul cu iluziile, deci cu convențiile (căci scena e locul unde convenția e la ea acasă, nu-i așa?) e atât de firesc abordat de Anca Ciuclaru, încât simți nevoia să urci pe scenă cu fiecare rând de cortine ridicat. E ofertantă scenografia din acest punct de vedere, asigură deschidere multă spațiului și adâncime; simți cu fiecare rând de cortine ridicat că te adâncești în propriul trecut și, deși simți că iluziile încep să-ți dea de furcă, vrei, asemenea lui Don Quijote, să începi să te lupți cu ele, nu să revii de unde ai plecat. Iar actorii sunt de acolo, din miezul narațiunii, construiesc și deconstruiesc intrigi, cu o pasiune bine dozată, dar și cu un simț al controlului bine pus la treabă de regizoare.

Clindor și Matamor (sau Dorante?; sau Florilam?) fac un duo de toată povestea, în jurul lor gravitând toate celelalte personaje. Combinând persiflarea cu parodia și cu un realism la limita autoironiei, cei doi duc povestea acolo unde trebuie, dar, în special, când trebuie. Și e mare lucru să simți sincronizarea ca făcând parte din poveste, mai ales la una de tip clasic, la care ar trebui să fie evident decalajul de timp (istoric). Ceea ce vedem pe scenă devine atemporal, cred că de aceea îmi și place foarte mult – suita de întâmplări poate avea loc oricând, aici și acum, sau atunci și acolo, iar asta i se datorează regizoarei, în totalitate.

Dan Clucinshi e în elementul lui, ajutat fiind de Radu Micu, care și el se simte ca peștele în apă în tripticul construit parcă special pentru el (numai că-i dau un sfat: dacă vrea să nu facă o vizită la doctor să folosească mai puțin vocea de cap!).

Izabela și Liza dau viață scenei și o acaparează exact când și cum trebuie. Dacă la Izabela te așteptai la scene de isterie (slavă cui trebuie că n-am avut parte de ele!), iar din partea Lizei te așteptai să vezi șiretlicuri duse la extrem, ei bine, așteptările n-au fost confirmate, dar de data aceasta în cel mai bun sens posibil. Asta pentru că Anca Ciuclaru s-a ferit, pe cât posibil, de clișee și a recreat pe scenă două personaje feminine credibile în lupta lor cu fiorii iubirii (evident că din motive foarte diferite). Dacă pe Dana Marineci o mai văzusem recent și știam cam la ce să mă aștept, pe Ana Udroiu am pândit-o, efectiv, să văd dacă scapă rolul din mână; ei bine, nu s-a întâmplat, în ciuda emoțiilor inerente unei premiere.

Faptul că piesa e proaspătă i se datorează în mare măsură și lui Horea Suciu, cel care asigură muzica live și care se integrează perfect în decor, ba chiar are și o replică foarte scurtă la un anumit moment. Îți stârnește zâmbete fața lui foarte expresivă, putând să citești pe fața lui intriga de pe scenă, iar muzica chiar e ceea ce trebuia ca

Iluzia comică e mia mult decât un sumum de iluzii. Și mai mult decât acceptarea unei convenții teatrale. Ajungi să faci parte din poveste fără să te mai întrebi de ce și cum ai ajuns acolo, ceea ce nu-i puțin lucru în zilele noastre. Cei care se așteaptă să vadă nu știu ce inovații regizorale sau nu știu ce experimente teatrale, n-au șansa să plece din sală mulțumiți, dar ceilalți, iubitorii cu adevărat de teatru și piese cu subiect consistent, chiar au ce vedea. Spectacolul acesta cred că devine pentru Anca Ciuclaru un fel de pașaport pentru regie, așa că aștept ca la următoarele piese chiar să se dea peste cap de trei ori și să regândească texte în manieră proprie.