Săptămîna aceasta (Miercuri 25 aprilie, ora 19.00) îl am invitat la Londophone – Literatura la zi – pe Claudiu Komartin, unul dintre cei mai activi şi talentaţi poeţi ai generaţiei sale. Vom discuta de toate. Cum v-am obişnuit înaintea fiecărui eveniment am o mică „discuţie telegrafică” cu cel invitat.
Dragă Claudiu, cum e să copilăreşti în Berceni?
Stau în cartierul ăsta de la 13 ani, deci spre sfârșitul copilăriei. A fost destul de tumultuos, cartierul era mult mai wild, mai sărac, mai nesigur, dar parcă avea și mai multă personalitate. Cred că a avut loc și aici un fenomen (în limite totuși rezonabile) de gentrificare, așa că Berceniul de acum (cel puțin zona în care stau eu) are destul de multe semnalmente diferite față de Berceniul din 1996-2000, în care nu era nevoie de un motiv ca să fii bătut pe stradă. Cumva, orice iluzie s-a destrămat când am venit aici (dintr-un cartier mult mai burghez, Tineretului) și a-nceput adevărata mea formare pentru viață.
A propos ce se citea în Berceni în copilăria ta? Care au fost primele tale cărţi?
Nu știu ce se citea în Berceni, eu am început (după ce am terminat cu cărțile copilăriei mici) cu proză SF, cu Verne și Wells, Werber, Asimov, Van Vogt, Herbert, toată gașca. Primele mele cărți au fost inevitabil cărți din biblioteca lui frate-miu (colecția „Nautilus” de la Nemira, primele cărți apărute la Humanitas – sigur, mult Eliade și Cioran) mai mult decât din cea a părinților mei (deși erau și acolo volume care au contat – câte ceva de Hesse, Wilhelm Meister a lui Goethe, câte-un Balzac, Hamsun, George-Mihail Zamfirescu, Nichita Stănescu) – am avut lecturi foarte amestecate, iar dezordinea asta a-nceput la un moment dat să capete un sens.
Tu ai avut un moment în care ţi-ai dat seama că s-a terminat copilăria? Cînd s-a terminat ea la tine?
Când am început să mă masturbez.
Ce ascultai şi ce citeai în adolescenţă? Care erau pasiunile din acea perioadă? Care au fost cărţile tale preferate?
Mai mult rock decât jazz, mai mult proză și teatru decât poezie. N-au lipsit nici lecturile pasiona(n)te de cărți de istorie și filosofie. Eram lacom și foarte curios și, ca orice puști care habar n-are în ce parte o s-o apuce, totul era pe viață și pe moarte, iar poezia răspundea unei urgențe – ea face mereu asta, mai ales în absența proiectelor de viitor, a deciziilor pe care să le urmărești cu încăpățânare (Ca să ce, o meserie? Să-mi fac o carieră și o familie? Mi se rupea de astea, eu trebuia să fac maximul posibil din trăit și din ceea ce simțeam eu că mă face unic și e ireductibil la o titulatură sau un angajament social sau profesional.)
Credit foto: Corneliu Drăgan
Te îndrăgosteai des?
Nu des, dar pătimaș. Cu febre, fugi, teribilisme. Mi se părea inadmisibil să nu te arunci cu capul înainte și să trăiești chestia asta altfel decât fără să lași nimic pe dinafară.
Dar de poezie cînd te-ai îndrăgostit? Cum a început pasiunea asta pentru poezie?
Chiar nu mă alint, dar nu mai știu. E ceva ce s-a lipit natural de mine, de datele personalității mele-n formare, cândva prin liceu. Citeam. Mult și amestecat și s-a nimerit ca printre cărțile pe care le hăpăiam să fie și unele de poezie, care m-au făcut să vreau și eu să mă exprim în felul ăla. Am avut scurte perioade în care i-am imitat cu entuziasm pe Botta, Dinescu, Doinaș, Cărtărescu. Nu e cine știe ce filosofie, nu cred că raționalizezi prea mult sau că faci teorii în legătură cu asta la vârsta aia, e ceva care vine de la sine, se cere scos afară într-un anumit fel, pe care doar îl presimți, îl intuiești și, pe măsură ce înaintezi în asta, devine tot mai presant și mai real.
Cînd şi cum ai debutat?
În revistă prin 2002, eram înainte de bacalaureat. În volum – un an mai târziu, cam devreme, puțin înainte să-mplinesc 20 de ani. Mă rog, pentru un poet e cumva o vârstă ideală, sau ceva de genul. Mi-am zis de mai multe ori că era mai bine să aștept, să ies pe la 24-25 de ani cu o carte mai matură, dar adevărul e că n-aș schimba nimic, sunt o grămadă de lucruri fabuloase care mi s-au întâmplat din 2003 până prin 2009 care n-ar fi fost la fel dacă nu publicam Păpușarul la sfârșitul adolescenței.
Facultate de ce nu ai făcut? Nici nu ştiu dacă ai început?
Am început, n-am terminat. Nu e mare lucru de spus, aveam alte chestii de făcut care nu se lăsau amânate sau date deoparte. Nu aveam loc, nu era destul aer pentru mine în amfiteatrele și sălile alea de curs în care totul era așa de lent și de leșios, așa că am luat viața-n piept.
Ai devenit un soi de „om instituţie” în lumea literară, mai ales în domeniul poeziei. Cum e să ţii lună de lună clubul de lectura – Institutul Blecher (aproape 180 de ediţii)?
E un ritm cu care te obișnuiești – știi că ai de făcut asta în fiecare duminică seara și, atâta timp cât încă mai ții minte de ce o faci, merge cumva de la sine. Faptul că se adună câteva zeci de oameni la fiecare întâlnire și după aproape 9 ani și că locul ăla e neîncăpător și debordează de energie e garanția că nu mi-am pierdut timpul degeaba. În plus, comunitatea, în continuă creștere, are nu puțini oameni pe care îi pot numi prieteni și care mă ajută dacă într-o seară nu mă mai țin curelele sau trebuie să fiu altundeva: nu sunt de neînlocuit, nu sunt patronul sau semizeul local, și asta mă face să mă simt în largul meu.
Cu editura cum merge? Că şi acolo scoţi multe cărţi nemaipomenite.
Cum nu se poate mai bine: scoatem în continuare 12-13 cărți pe an care sunt exact ceea ce vreau să văd apărut sub sigla ei. Nu a devenit o afacere nici după 7 ani și jumătate, dar dacă voiam să mă-mbogățesc mă apucam de altceva.
Faci una dintre cele mai bune reviste literare din România: „Poesis internațional”. Cum de reuşeşti pentru că ştiu că nu pimeşti bani de la USR sau Ministere…
Singurele construcții care mă interesează și care cred că au șanse să rămână sunt în altă parte decât acolo unde macină-n gol instituțiile. Oricum, ce fac eu (și felul în care concep proiectele astea, Poesis internațional, Institutul Blecher, Casa de Editură Max Blecher) n-are legătură cu moșmoandele culturii oficiale. Dacă fac destul de bine ce fac, înseamnă că sunt viu și n-am nevoie de perfuziile gustului comun sau de bunăvoința interesată a cutărui funcționar care e vremelnic la butoane.
A propos de ce nu eşti membru USR?
Fiindcă mai am mult până la pensie, pe care oricum nu cred s-o apuc, și oricum indemnizația aia pe care o iau membrii USR mă lasă rece: 50% din nimic e tot nimic. Oricum, nu mă văd stând degeaba – ceva-mi spune că dacă n-o să mă lovească apoplexia la un moment dat, o să rămân până la capăt activ și în priză exact ca acum.
