„Disputa” sau cum să nu te joci cu apa

Se ia un element primordial – în cazul de față apa – și se regândește din punct de vedere scenic o piesă întreagă. Dacă iese noua abordare, intri în memoria afectivă a spectatorilor cu un spectacol bun; dacă nu iese, în cel mai bun caz ei, cei din sală, rămân cu impresia că totul e un experiment (și dacă unii îl numesc și spectacol bun e deja ceva!). Eu nu zic nici că e un spectacol de revăzut, dar nici un experiment teatral dus până la capăt. Pentru că ceea ce am văzut pe scena Teatrului Nottara e ceva foarte greu de etichetat.

Revenind la apă, ca element primordial. E greu să aduci apa ca element scenografic central și să te folosești de ea ca și cum ar da cheia întregii montării. Nu te joci oricum cu apa, pentru că riști să te joace ea după cum îi sunt toanele. Și de multe ori, de-a lungul spectacolului, am avut impresia că „a face valuri” nu e o simplă vorbă din popor. Iuliana Vîlsan a încercat să recreeze pe scenă ceva ce aduce cu Nautilusul lui Jules Verne; nimic rău în asta, mai ales că Pierre Marivaux a trăit cu mult înainte de scriitorul francez. Numai că din nefericire, s-a redus incredibil de mult simbolistica apei. Am avut în fața ochilor un bazin și atât, în care oamenii plonjau după cum le cerea/dicta momentul piesei și în care, de cele mai multe ori, s-a oglindit doar Eglé. Luciul apei putea fi folosit și ca interfață pentru diferitele treceri dintre o scenă sau alta, sau pentru intrările/ieșirile unora dintre personaje. E foarte adevărat, ei și ele, în speță cei patru tineri care erau subiecții unui experiment monstruos pus la cale de către Prinț, intră în scenă de multe ori trecând prin apă. Dacă se vroia a fi un ritual de purificare, ei bine, mie nu mi-a lăsat impresia asta, ci doar o simplă zbenguială. Se prea poate să nu fi fost suficient timp pentru repetiții, se prea poate să fi incomodat poziția bazinului sau mărimea acestuia, în fine… se prea poate să fi avut eu așteptări prea mari de la un asemenea element de decor.

Nu pot să trec mai departe fără să nu remarc … culoarea costumelor celor doi prim protagoniști – Hermiane și Prințul. Eu recunosc că am ceva cu clișeele și mă aștept să le regăsesc cât mai puțin posibil aduse în prim-plan, mai ales când e vorba de o piesă de teatru. Dar chiar nu mă așteptam să-l văd pe Prinț în rozul ăla fondant și care aproape că eclipsa orice replică rostită de Zoltan Lovas. Eu înțeleg asocierea dintre „jocul de-a iubirea” și roz, dar, din punctul meu de vedere, a fost cam prea mult. Cât despre pălăria purtată de Hermiane, cred că se putea și fără ea.

Eglé a pendulat toată piesa între iubirea de sine (căci Narcis, nu-i așa, întâi s-a oglindit în luciu de ape și abia apoi a învățat să se iubească) și atenția acordată celorlalți. Faptul că nu reușește nicicum să se înțeleagă pe sine, ca identitate, ni se arată prin intermediul folosirii (aproape cu excel de zel) a unei oglinzi, care se pierde în mâna personajului. Dacă s-a vrut o opoziție între luciul apei din bazin și oglindirea în obiectul pierdut în mâna Ceciliei Donat, ei bine, nu prea s-a văzut. Poate că ar fi trebuit o oglindă mare, statică sau mobilă, care să capteze atenția în momentele cheie. Sau poate că ar fi trebuit o altă abordare, să nu uităm că Ego-ul are proporții mult mai mari în raport cu Alter Ego-ul, de aceea rămân la ideea că oglinda trebuia să aibă alt rol și cu totul alte dimensiuni.

Cei patru tineri care fac parte dintr-un experiment – Prințul își dorește să afle cine e mai nestatornic sau infidel, bărbatul sau femeia? – își asumă rolurile și fac cumva să le ducă la capăt. Ce n-am înțeles eu din toată (pe)trecerea lor pe scenă e dacă are cineva de câștigat cu adevărat, dacă găsește cineva răspunsul la această întrebare. Eglé are în Cecilia Donat o oglindire adecvată, își duce bine rolul până la capăt, inclusiv baia ritualică de la final (să nu uit, faptul că nu curge apa șiroaie din costumele lor după ce ies din apă e un plus pentru scenografie, altfel riscam să vedem în mijlocul scenei un lac în formare). Mi-ar fi plăcut să văd mai bine evidențiate tensiunile care apar treptat între ea și Adine, după cum mi-ar fi plăcut ca cei doi tineri să se transforme în viitori bărbați, numai că piesa se sfârșește cu ei indeciși: devin sau nu bărbați, învață să se lupte sau nu pentru iubire?

Florin Fieroiu e cel care a asigurat mișcarea scenică și mi-ar fi plăcut ca la scena cu cei patru luptându-se încrâncenat să văd ceva mai mult decât o succesiune de mișcări haotice; o devălmășeală din care nu s-a înțeles nici „care pe care” și nici cine și pentru ce se luptă. Și muzica îi oferea un cadru suficient de bun; de altfel cred că e singurul element din tot spectacolul care mi-a plăcut cu adevărat, Vlaicu Golcea fiind același bun muzician și iubitor de teatru pe care-l știu de ceva ani.

Disputa, noul spectacol din repertoriul Teatrului Nottara nu e un spectacol reușit, sau nu e atât de reușit pe cât mi l-aș fi dorit eu; dar cred că va fi cu multe reprezentații; întrebările pe care ți le ridică „experimentul”, maniera de joc a celor de pe scenă și faptul că actorii sunt talentați s-ar putea să atragă mulți spectactori în sala de la Nottara.

Spectacolul cuprins în „Selecția oficială a spectacolelor din Festivalul Național de Teatru 2018”

„Disputa” de Pierre de Marivaux

Coproducție a Teatrului Nottara și a Teatrului Clasic „Ioan Slavici” Arad

Regia: Vlad Massaci

Distribuția:

Hermiane – Isabela Neamțu

Prințul – Zoltan Lovas

Mesrou – Călin Stanciu

Carise – Anca Bejenaru

Eglé – Cecilia Donat

Azor – Alex Mărgineanu

Adine – Cristina Juncu