Ierusalim. Biografia unui oraş, de Simon Sebag Montefiore

De ce “biografia” şi nu “monografia”, dacă e vorba de un oraş? Deoarece nu este vorba despre vreo urbe oarecare, ci despre un Oraş cu totul special – Ierusalimul – fără de care istoria lumii s-ar fi scris cu siguranţă altfel: leagăn al unei civilizaţii străvechi (vechimea oraşului trece de 5000 de ani), element esenţial pe canavaua celor trei binecunoscute religii monoteiste (religiile Cărţii: iudaismul, creştinismul, islamismul), singura aşezare pământească dublată de un corespondent în ceruri (Ierusalimul ceresc). Această localitate, fără cine ştie ce importanţă strategică sau economică, a fost şi este atât de iubită şi totodată de urâtă de-a lungul existenţei sale, încât mulţi se gândesc la ea ca la o fiinţă vie; de aceea, în diferite scrieri aparţinând celor trei religii, autorii vorbesc despre “ea” atunci când se referă la Ierusalim (aşa cum fac britanicii când relatează despre corăbii), ca şi cum ar adora sau detesta o fiinţă omenească în carne şi oase. Acestea ar fi, aşadar, câteva – nu singurele – motive care l-au determinat pe autor să scrie o “biografie” a Ierusalimului.

Simon Sebag Montefiore – istoric şi scriitor britanic de origine evreiască – ştie să obţină maximum de efect cu ceea ce scrie: cărţile lui, relativ puţine la număr, atacă doar subiecte care “vând” foarte bine (Stalin este un alt topic al său), sunt excelent documentate şi scrise cu măiestrie profesională, astfel că sunt editate în tiraje mari, traduse în multe limbi şi – mai ales – căutate cu interes şi curiozitate de către consumatorii de carte. Exact aşa s-a întâmplat şi în cazul de faţă: bine abordat, un subiect ca Ierusalimul nu poate să nu fie de succes, deşi despre el s-a scris enorm, timp de mii de ani, şi încă se va scrie.

“Biografia” ierusalimită a lui Montefiore este structurată conform criteriului cronologic: autorul începe cu începuturile oraşului şi ajunge, înaintând liniar pe firul timpului, până în ziua de astăzi. Astfel, sunt parcurse în ordine marile etape ale istoriei Ierusalimului: etapa iniţială a iudaismului, întinsă până spre anul 70 d.Hr.; păgânismul de sorginte romană, încetăţenit pe timpul dominaţiei imperiale asupra teritoriului de astăzi al Israelului; creştinismul; islamul instaurat după anul 630; cele aproape două secole ale cruciadelor medievale, soldate cu victoria finală a lui Saladin şi întemeierea dinastiei acestuia; prezenţa de peste 250 de ani a mamelucilor; dominaţia otomană până la sfârşitul secolului al XVIII-lea; epoca imperială, inaugurată de imperiul francez, dar în care îşi manifestă prezenţa şi imperii precum cel otoman, britanic, rus, precum şi noua entitate apărută cu fermitate pe harta mondială sub denumirea de Statele Unite ale Americii; în fine, etapa sionismului – acţiunile evreilor din diaspora şi nu numai pentru crearea unui stat israelian cu capitala la Ierusalim – care debutează odată cu secolul XX.

De-a lungul acestor etape, cu o mare densitate de informaţii din cele mai diverse domenii, autorul prezintă evoluţia în timp a Oraşului Sfânt venerat de reprezentanţii celor trei deja-menţionate religii avraamice. Această istorie nu este însă tratată în sine, independent, ci în contextul – de cele mai multe ori mondial – în care ea şi-a avut cursul; de pildă, epoca iudaică a Ierusalimului este abordată concomitent cu prezentarea sintetică a evoluţiei diferitelor imperii care, în măsură mai mare sau mai mică, au influenţat viaţa Ierusalimului: imperiul babilonian, apoi cel persan, cel al lui Alexandru cel Mare, cel ptolemaic, cel roman, cel omeiad, cel otoman ş.a.m.d.

Reciproca este şi ea valabilă: evenimentelor locale din Ierusalim le sunt descrise şi consecinţele externe, de cele mai multe ori de anvergură mondială. De exemplu, cucerirea Oraşului Sfânt de către evrei în urma “războiului de şase zile” din 1967 este menţionată astfel:

“Nu doar evreii au fost afectaţi. Mult mai numeroşii şi mai puternicii evanghelici creştini, mai ales cei din America, au trăit şi ei acest moment de extaz aproape apocaliptic. Evanghelicii credeau că se împliniseră două predicţii referitoare la Ziua Judecăţii de Apoi: Israelul a fost restabilit şi Ierusalimul era al evreilor.Tot ce mai rămânea de făcut era reclădirea celui de-Al Treilea Templu şi şapte ani de năpaste, urmaţi de bătălia Armaghedonului, când Sfântul Mihail va apărea pe Muntele Măslinilor ca să se lupte cu Antihristul de pe Muntele Templului” (p. 490).

Deşi încărcată din belşug cu date şi referiri istorice, dintre care foarte multe necunoscute cititorului obişnuit, “biografia” Ierusalimului nu este o cronologie seacă, ci, dimpotrivă, o relatare plină de savoare, care uneori te ţine chiar cu sufletul la gură, la fel ca un thriller bine scris: amănunte insolite sau picante despre diferite personaje sau evenimente, caracterizări succinte dar plastice, detalii despre viaţa cotidiană din epoca abordată etc. Ca să dau doar un exemplu, pe vremea califului Hakim (p. 202), care a condus de la Cairo imperiul fatimid în preajma anului 1000 d.Hr., locuitorii capitalei Cairo erau obligaţi prin lege să doarmă ziua şi să lucreze noaptea, aşa cum făcea stăpânul lor; el i-a obligat pe evreii din imperiu să poarte zgardă şi clopoţei, în timp ce creştinii trebuiau să poarte o cruce de fier; ca urmare a apucăturilor sale, Hakim a fost denumit mai târziu de către istorici “Caligula al arabilor”. Iar în materie de caracterizare a personajelor invocate în diferite momente, autorul este extrem de sintetic, prinzând dintr-o singură tuşă esenţa acestora:

“Serghei [marele duce Serghei Alexandrovici, trimis în Palestina de către fratele său, împăratul Alexandru al III-lea al Rusiei, “pentru a întări ortodoxia în Ţara Sfântă” – n.m.], în vârstă de treizeci şi unu de ani, era un zbir milităros şi un tiran casnic, bântuit de zvonurile privind viaţa lui secretă de homosexual, care se ciocneau violent cu credinţa lui severă în autocraţie şi ortodoxie” (p. 365).

De altfel, astfel de paralele între diferitele civilizaţii corespunzând religiilor prezente în zonă pot fi întâlnite frecvent: relatarea Cruciadelor te duce inevitabil cu gândul la jihadul atât de mediatizat astăzi, astfel că ele pot fi considerate o variantă creştină a “războiului sfânt” musulman (p. 214); mamelucii din regimentul Bahriyya al anilor 1250 erau cunoscuţi şi sub numele de Templierii Islamului ş.a.m.d.

Relatările referitoare la interferenţele milenare dintre culturile zămislite de cele trei religii sunt foarte utile, mai ales în aceste momente, deoarece contribuie la o mai bună înţelegere a originilor şi specificului turbulenţelor care se manifestă în Orientul Mijlociu şi bulversează tot mapamondul: pasiunea religioasă dusă până la extremism de către fiecare parte, interesele geopolitice şi geoeconomice, accepţiunile diferite cu privire la concepte precum credinţă, stat, guvernare, putere politică, familie, comunitate etc.

În fine, o ultimă remarcă: “biografia” ierusalimită a lui Simon Sebag Montefiore poate fi citită cu bun folos de către oricine, deoarece, aşa cum am mai arătat, în ciuda densităţii sale, este scrisă pentru cititorul obişnuit. Ea însă va fi asimilată mai profund de către cei care au deja un minimum de cunoaştere a specificului zonei Orientului Mijlociu şi a celor trei religii monoteiste; iar pentru cei care au vizitat deja Ierusalimul, parcurgerea acestei cărţi va fi cu adevărat utilă şi, mai ales, antrenantă.

Sursa foto reprezentativă: www.theartsdesk.com.

Editura Trei;