Prima conferință dintr-o (nouă) serie dedicată în întregime lumii teatrului și personalităților care și-au pus în slujba Thaliei cam tot ce au avut mai bun: zestre nativă, cunoștințe, pasiune. Octavian Saiu are toate atuurile să faă din Teatrelli o rezidență a dezbaterilor echilibrate și construite în jurul unor argumente foartte bine construite din toate punctele de vedere.
Amfitrionul serii are prea multă experiență la activ, prea multe conferințe susținute oriunde în lume, ca să-și permită să arunce vorbe la întâmplare sau să lase o afirmație neargumentată sau nefundamentată adecvat. Așa se face că Eugène Ionesco a fost, măcar în mică măsură, răzbunat pentru eșecul lamentabil din anul celebrării celor 100 de ani. Foarte bine orientat discursul în jurul pilonilor principali – a plecat cu dimensiunea umană (origini și drumul spre Franța), după care a adăugat dimensiunea sociale și, nu în ultimul rând, dimensiunea profesională, toate trei augmentate cu trimiteri (constante, dar nu obsedante) la „păcatele” tinereții.
Nu redau aici conținutul, aș pierde mult din savoarea serii, dar vreau să aduc în discuție câteva aspecte ignorate de foarte mulți dintre cei care doresc să conferențieze pe diferite teme unui public larg. Octavian Saiu are o voce bine lucrată, exersată în ani de conferințe, astfel încât își dozează la milimetru și ritmul vorbirii, dar și alternanța momentelor oratorice cu cele dedicații proiecțiilor media. Interviul din arhiva TVR n-a fost redat în întregime (chiar mă temeam de acest aspect), după cum nici toate momentele care-l interesau/care-l ajutau pe vorbitor în construcția narativă n-au date dintr-o singură intervenție. De asemenea, a fost adeptul vechiului dicton latin „Multim în parvo”: nu și-a propus să aducă în discuție decât o singură piesă scrisă de autorul român – nu întâmplător aceasta a fost Rinocerii -, nu și-a dorit să ne aglomereze cu o mulțime de referințe critice (doar a adus în atenția celor din sală numele a exegeților operei ionesciene cu adevărat importanți), după cum nu a uitat să-l ampalseze în contextul lumii culturale universale a secolului XX. A adus în discuție relația ideatică dintre Caragiale și Ionesco, dar a raportat personalitatea celui din urmă și la cea a marelui Brecht.
„A văzut lumina zilei la Slatina în 1909, a studiat la București și a scris ‘Englezește fără profesor’ în română. Și-a început drumul odată cu ‘Cântăreața cheală’, a ajuns la Academia franceză și a sfârșit în plină glorie, la Paris, unde este înmormântat în Cimitirul Montparnasse. Între aceste două dimensiuni ale biografiei lui, între o țară de origine și o apartenență confirmată dincolo de mormânt, între două limbi și două nume, regăsim toate marile contradicții ale unui destin unic.
Pornind de la scrierile la persoana I ale autorului, trecând prin teatrul său iconoclast și totodată comic, ajungând la dilemele centenarului ratat din 2009, conferința este elogiul adus unui spirit atât de liber, încât a rămas aproape neînțeles. Este, totodată, explorarea unui mod de a privi identitatea individului de la care noile generații, asaltate de bombardamente mediatice și plutind în deriva unei incertitudini colective, pot învăța enorm. Fiindcă, fără să o știe și să și-o dorească, Ionesco – mai mult decât Ionescu – ne-a lăsat tuturor moșternirea unei perspective salvatoare asupra eului și poate chiar asupra lumii.” – Octavian Saiu
Evident că n-a vrut și n-a uitat să lămurească problema compromisului din tinerețe făcut în plan politic. Și așa a adus în discuție și faimosul trio format din cei mari rei plecați în Franța după cel de-al doilea război mondial: Cioran, Eliade și Ionesco. Dacă primii doi sunt dovediți cu acte că au pactizat cu mișcarea legionară în anii de tinerețe, despre Ionesco nu se știe decât că a făcut u compromis, de care s-a dezis foarte repede. Dar care a fost natura concretă a acestuia, ce l-a determinat să se desprindă relativ repede de aceasă mișcare politică atât de distructivă sau de ce el n-a vrut niciodată să revină în România, nedezicându-se niciodată de faptul că e român, ei bine, despre toate acestea nu se știe nimic cu certitudine. În ciuda volumelor scrise de fiica sa sau de exegeții operei sale, pomeniți deopotrivă spre sfârșitul serii.
O reală plăcere să-l asculți pe Octavian Saiu într-o ultimă zi a lui februarie 2019, când Bucureștiul părea asaltat de primăvară. Și cea mai bună încheiere îi aparține unei doamne care mia fost vecină pe tot parcusul serii: „Iar am realizat câte cărți n-am citit!”. Următoarea conferință va fi în luna martie, în aceeași sală elegantă de la Teatrelli.
*****
Despre Octavian Saiu
OCTAVIAN SAIU este profesor, cercetător şi critic de teatru. Are un doctorat în studii teatrale şi unul în literatură comparată. Predă la universităţi din România, Noua Zeelandă, Hong Kong, Japonia şi Portugalia şi a fost de două ori Visiting Fellow la University of London. A susţinut conferinţe şi master-class-uri la alte universităţi din Europa, Asia şi Africa, precum şi la Institutul Grotowski. În 2013 a fost Moderatorul Conferinţelor „Beckett at the Festival” din cadrul Programului Oficial al Festivalului Internaţional de la Edinburgh, iar în 2016 a moderat şi a susţinut conferinţe la Olimpiada Teatrelor de la Wrocław – Capitală culturală europeană. Din 2004 este moderatorul Conferinţelor Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Este consultant al mai multor festivaluri din lume, Secretar General Adjunct al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT) şi Preşedinte al Secţiei Române AICT – Teatrologie.
Articolele şi studiile sale au apărut în numeroase publicaţii naţionale şi internaţionale. Este autorul volumelor: În căutarea spaţiului pierdut (Nemira, 2008) / In Search of Lost Space (UNATC Press, 2010), Beckett. Pur şi simplu (Paideia, 2009), Fedra, de la Euripide la Racine, de la Seneca la Sarah Kane (Paralela 45, 2010), Ionescu/Ionesco: un veac de ambiguitate (Paideia, 2011), Posteritatea absurdului (Paideia, 2012), Teatrul e vis (Paideia, 2013), Hamlet şi nebunia lumii (Paideia, 2014) / Hamlet and the Madness of the World (Editura ICR, 2016), Lecţia, o meditaţie cu şapte teme (Nemira, 2015), Teatrul la persoana I (Nemira, 2016), Clipa ca imagine: teatru şi fotografie (Nemira (2017).
A primit Premiul Criticii pentru carte de teatru în 2010 şi Premiul UNITER pentru Critică de Teatru în 2013.
