Hannah Arendt – Ultimul interviu și alte convorbiri

Colecția Memorii/Jurnale ale consacratei edituri Humanitas ne propune un volum care vine să clarifice ideile, concepția filosofico-politică a uneia dintre figurile marcante ale secolului XX – Hannah Arendt. Personalitatea deosebit de puternică a acesteia a zdruncinat mentalitatea europeană, și nu numai, încă de la publicarea primelor sale articole și studii, după ce a reușit să scape de prigoana nazistă și să ajungă în Statele Unite, via Franța. Ne bucură faptul că cititorul român are posibilitatea să înțeleagă mecanismele totalitarismului nazist și comunist parcurgând filele celor două capodopere ale sale, traduse și tipărite tot de către Editura Humanitas: Originile totalitarismului (ed. rom. 1994, 2014) și Eichmann la Ierusalim (ed. rom. 2008). Cele patru interviuri din volumul tradus în 2018 de către Editura Humanitas, care au fost înregistrate între 1964 – 1973, reprezintă o clarificare, o completare a ideilor din cele două studii mai sus menționate și, totodată, un îndemn pentru a i se citi/reciti cele două volume.

Utilizând un vocabular accesibil, nepretențios, dar concis și riguros, Hannah Arendt a acceptat să dea cele patru interviuri tocmai pentru a nu i se mai contesta și interpreta eronat (adeseori prin extragerea din context sau prin secvențializarea propriilor sale argumentații – s.n.) anumite afirmații, care, inițial, nu numai că au șocat prin raționamentul ireproșabil, dar au și scandalizat pe unii așa-ziși filosofi politici, politologi sau istorici, pe care i-a scos din zona de confort a propriilor teorii. Cu atât mai necesare au fost aceste precizări, cu cât în anii ’60, lumea academică era încă exclusivistă, masculină și masculinizantă. În acest sens, autoarea Originilor totalitarismului a ținut să sublinieze:

«Expresia „filozofie politică”, pe care eu o evit, expresia asta este extrem de tocită de tradiție. Atunci când vorbesc despre asemenea lucruri, academic sau nu, scot în evidență întotdeauna faptul că între filozofie și politică există o tensiune. Și anume cea dintre omul ca ființă care filozofează și omul ca ființă care acționează. O tensiune pe care n-o regăsim în cazul filozofiei naturii. Filozoful se raportează la natură asemenea tuturor oamenilor. Iar atunci când vorbește despre ea, o face în numele umanității întregi. Față de politică nu poți avea o atitudine neutră. De la Platon încoace în orice caz nu!» (p. 8)

În convorbirea din 1964, pe care a avut-o cu politicianul și jurnalistul Günter Gaus, Arendt a explicat mecanismele refulării plecând de la un exemplu încă dureros pentru ea, familia sa, pentru evreii din întreaga Europă: Holocaustul, ca manifestare ultimă a totalitarismului nazist. Dat fiind faptul că e vorba de o convorbire și nu de o discuție academică, Hannah Arendt își permite să-și susțină afirmațiile prin exemple din viața personală, fără a uita de rigorile științifice ale observației:

„În cazul în care cineva și-a uitat limba maternă, nu credeți că este vorba despre consecința unei refulări? (întrebare pusă de Günter Gaus – n.n.)

Ba da, foarte adesea. Am fost șocată să văd acest lucru la unii oameni. Vedeți, momentul decisiv n-a fost anul 1933; în orice caz, nu pentru mine. Momentul decisiv a fost acea zi în care am aflat cu toții despre Auschwitz.

Când a fost asta?

În 1943. Iar la început n-am crezut, chiar dacă soțul meu și cu mine am spus întotdeauna că șleahta aia e în stare de ortice. Dar așa ceva n-am crezut, poate și pentru că era împotriva oricărei necesități de ordin militar și nu răspundea nici unei nevoi. Soțul meu fusese înainte istoric militar și pricepea câte ceva din lucrurile astea. El mi-a zis: nu da crezare unor asemenea povești, așa ceva n-au cum să facă! Și totuși, o jumătate de an mai târziu, a trebuit să credem…” (p. 25)

Imposibilitatea acceptării unor acțiuni lipsite de fundamentul rațional a contribuit decisiv, în opinia mea, la deconstrucția originilor totalismului pe care Arendt o face încă din primii ani postbelici (cartea fiind publicată în 1951), când lumea încă se lupta cu rațiile și cu plata datoriilor de război, când Războiul rece tocmai divizase Europa în două zone între care, cel puțin la momentul respectiv, nu se întrevedea nici un fel de reconciliere. În acest context complex și dificil, teoria sa cu privire la banalitatea răului răstoarnă tipare, determină noi abordări lingvistice și noi definiții ale unor fenomene și procese istorice și politice. În ceea ce privește mecanismul de declanșare a răului, filosoful și politologul Hannah Arendt ține să sublinieze încă o dată:

„Adevărata pervertire a acțiunii o reprezintă funcționarea; și că în această funcționare sentimentul de plăcere este încă prezent. Însă tot ce presupune acțiunea și acțiunea-laolaltă – faptul că ne sfătuim împreună, că ajungem la anumite decizii, că ne asumăm responsabilitatea sau că reflectăm ulterior la ce am întreprins – toate astea se suspendă în cazul funcționării. Avem aici o pură funcționare în gol. Iar plăcerea pe care ți-o oferă această pură funcționare – această plăcere a existat la Eichmann în mod cât se poate de evident. Că a avut mari plăceri ale puterii, asta nu cred. El a fost funcționarul tipic. Iar un funcționar, când nu este altceva decât un funcționar, este de fapt, un stăpân foarte periculos. Ideologia, după părerea mea, n-a jucat un rol foarte mare în cazul lui. Asta mi se pare decisiv.” (p. 47)

Participând personal la procesul intentat lui Eichmann, judecat la Ierusalim pentru implicarea sa directă în Holocaust abia în 1963, după capturarea sa în America Latină, Hannah Arendt a studiat cu maximă atenție dosarul cu probe în baza căruia s-a alcătuit rechizitoriul, dar a fost extrem de atentă și la reacțiile lui Adolf Eichmann de pe întregul parcurs al procesului, iar răspunsurile acestuia i-au permis să-și susțină teoria cu privire la banalitatea răului:

„Se crede că poți desluși dacă ceva este bun sau rău după felul în care a fost făcut: de bunăvoie sau nu. Se crede că răul este acel ceva care întotdeauna te ispitește, în vreme ce binele este acel ceva pe care, de fapt, nu-l vrei niciodată de la sine. Consider că toate astea sunt de-a dreptul prostii, dacă mă pot exprima astfel. Apare frecvent la Brecht o reprezentare a ispitirii în bine, căreia trebuie să-i reziști. Revenind la teoria politică, același lucru îl putem citi la Machiavelli și, într-un anumit sens, la Kant. Eichmann și foarte mulți oameni au fost adesea ispitiți să facă ceea ce noi numim bine. Au rezistat tocmai fiindcă asta era o ispită.” (p. 50)

În interviul cu Joachim Fest din 1964, Arendt readuce în prim plan alte două trăsături specifice totalitarismului care, prin felul cum sunt manipulate de către partidul unic, ajung să fie două metode redutabile de consolidare în plan politic și social a acestuia – neputința și birocrația. E adevărat că la prima vedere, cititorul e tentat să asocieze birocrația doar cu comunismul, dar dacă analizăm ierarhia nazistă, putem observa cu ușurință similitudini în ceea ce privește acțiunile și efectele acesteia pe toate palierele societății germane.

Analiza totalitarismului trebuie să se subscrie, la fel ca și restul fenomenelor și proceselor istorice, necesității istorice, însă:

„Partea proastă – și e vorba de o chestiune deschisă – este următoarea: noi nu cunoaștem viitorul, fiecare acționează vizând viitorul, dar nimeni nu știe ce face, fiindcă viitorul se face. Acțiunea este un „noi”, nu un „eu”. Numai dacă aș fi singurul om, dacă aș fi doar eu, aș putea prezice ce se va întâmpla, pornind de la ce fac. Asta face ca ceea ce se întâmplă de fapt să arate ca și cum ar fi în întregime contingent, iar contingența este, într-adevăr, unul din factorii majori ai istoriei. Nimeni nu știe ce va fi din simplul motiv că prea multe depind de un număr enorm de variabile; cu alte cuvinte, de un pur hasard. Pe de altă parte, dacă privim istoria retrospectiv, deși totul a fost contingent, putem spune o poveste coerentă. Cum e posibil așa ceva? De problema asta se lovește orice filozofie a istoriei. Cum se poate ca retrospectiv istoria să ne apară ca și cum nu s-ar fi putut întâmpla altfel? Toate variabilele au dispărut, încât nu ne mai preocupă infinita varietate de posibilități.” (p. 121)

Dilema este doar aparentă: capcana poate fi evitată printr-un studiu coerent și consecvent al tuturor variabilelor pe care au încercat să le țină sub control diverși lideri politici de-a lungul timpului. Coerența poveștii dispare atunci când un lider sau altul emite pretenția unui control absolut al acestor variabile, neglijând reacțiile societății și adaptarea organismului social la noile tipare impuse de lider.

Ultimul interviu și alte convorbiri de Hannah Arendt