„Habsburgii. Ambiția de a stăpâni lumea” – o analiză

Martyn Rady a fost profesor emerit la School of Slavonic and East European Studies, din cadrul University College din Londra, până în anul 2020. Este specializat în istoria Europei Centrale, abordând teme de interes regional și internațional în mai multe lucrări ale sale. În anul 2020, publica cartea The Habsburgs: to rule the world, tradusă în limba română de Lia Decei, în anul 2023, la Editura Corint, cu o prefață de Matei Cazacu.

Intervalul cronologic cercetat de istoric este de un mileniu, din secolul X până la moartea ultimului habsburg, în 2011, Otto, strănepotul împăratului Franz Joseph, cel cu care s-a încheiat povestea, unei familii, istoria imperiului luând sfârșit mult mai devreme. Sursele istorice folosite pe parcursul cercetării se constituie în lucrări generale, împărțite în două categorii: cărți depre tema abordată, la modul general, începând cu AEIOU ( Encyclopedia of Austria), cea din urmă fiind o resursă digitală, precum și cărți adaptate tematicii fiecărui capitol, toate sursele folosite fiind în limba engleză.

Volumul de față este structurat în 29 de capitole, care se succed cronologic și tematic, analiza pornind de la personajul istoric spre epoca sa, fiind conturate și aspectele sferei culturale, economice, a mentalităților vremii. În aceeași măsură, cartea conține și un arbore genealogic generos, începând cu Kanzelin, strămoșul primilor habsburgi, până la Carol I, succesorul lui Franz Joseph. Prefața cărții semnată de Matei Cazacu aduce în atenție contextul istoric în care a apărut și s-a dezvoltat familia Habsburgilor, mai ales în Evul Mediu, conturându-se și legăturile stabilite cu domnitorii români, oferind astfel o mai vastă contextualizare.

Premisele cărții sunt de a reliefa maniera în care a apărut și a evoluat o familie, devenită dinastie și maniera în care a reușit să construiască, în cele din urmă, un imperiu multinațional, a cărui durată a fost semnificativă, la fel și politica sa externă. Martyn Rady înțelege că pentru a realiza o analiză complexă a perioadei medievale și moderne, e necesară descrierea amănunțită a contextului istoric și integrarea familiei Habsburg, din toate punctele de vedere, în epoca sa.

La începuturile lor, Habsburgii reprezintă o familie seniorială din cantonul elvețian Aargau, care se implică în conflictele vremii, cu scopul unei ascensiuni politice și economice rapide, cum ar fi conflictul dintre Lothar al III-lea și familia Staufen, susținere pentru care sunt recompensați generos cu proprietăți și celebrul titlu de landgraf. Un veac mai târziu, în secolul al XIII-lea, aceștia se constituie în cea mai puternică familie din ducatul Suabiei. Proprietățile lor se întindeau de la Strasbourg la Lacul Bodensee și de la râul Aare la văile împădurite ale Alpilor, adică din estul Franței de azi la frontiera de vest a Austriei, inclusiv o bucată din nordul Elveției. Referirile la posesiunile lor teritoriale și titlurile obținute de-a lungul timpului nu sunt de prisos, deoarece, în fapt, acestea se constituie în cauze ale extinderii și creșterii familiei Habsburg. Pentru a se remarca și mai profund, dincolo de titluri și fiefuri, Habsburgii aveau nevoie și de rădăcini istorice solide, care să le justifice tendințele expansioniste și identitatea istorică, motiv pentru care încep să se revendice din familia, pretins senatorială, Colonna și, indirect, chiar din Iulius Caesar, în demersul lor fiind sprijiniți și de cronicarii vremii.

Habsburgii și-au descoperit rapid propriile certificate de naștere romane, promovând presupusa lor descendență din familia Colonna, pretins senatorială. Cronicarii au contribuit și ei la poveste, descriind cum doi frați exilați din Roma Antică se duseseră la nord de Alpi, iar unul dintre ei înălțase Castelul Habsburg.

Inevitabil, numeroși istorici au reflectat asupra elementelor care au propulsat ascensiunea Habsburgilor, aducându-i la nivelul unei dinastii puternice, extinsă aproape pe toată suprafața globului pământesc. Martyn Rady consideră că se pot identifica patru indici ascensionali: stăpânirea asupra unor vaste teritorii, administrarea unei părți consistente din drumurile comerciale, căsătoriile și alianțele politico-militare, căsătoriile jucând un rol determinant, ajungându-se chiar la a pune dinastia în pericol, în perioada premodernității, din cauza consangvinității.

Personajul cheie al familiei și cel care a reușit să o ridice la rangul de dinastie a fost Rudolf de Habsburg, fiind supranumit și Întemeietorul. Deși a murit foarte tânăr, la doar 25 de ani, Rudolf a oferit familiei o conștiință istorică […] a făcut din ei mai mult decât un grup de rude de sânge. În perioada următoare, mai ales spre finalul secolului al XIV-lea și începutul secolului următor, dietele încep să joace un rol determinant, fiind implicate inclusiv în problemele legate de succesiune. Astfel, dietele erau constituite din patru stări sociale: marii seniori (al căror statut era oferit și susținut de stăpânirea asupra pământului), nobilii, reprezentanții clerului și reprezentanții orașului, cu toate acestea nu se poate discuta de o evoluție unitară a provinciilor, ci de o descentralizare, care nu de puține ori risca să îi pună în pericol pe Habsburgi. Astfel, pentru stabilizarea situației teritoriile, administrative și economice, Maximilian a introdus în a doua jumătate a secolului al XV-lea o divizare administrativă clară pentru fiecare teritoriu de sub stăpânirea sa.

Maximilian s-a străduit din greu să repare situația finanțelor. A introdus în Austria, Stiria și Tirol metodele de finanțe de stat și guvern inițiate de Țările de Jos. Divizarea administrației din fiecare teritoriu în ramuri separate – guvernul (Regiment), tezaurul (Kammer) și cancelaria (Kanzlei) – a oferit baza instituțională a guvernării Habsburgilor până în secolul al XVIII-lea.

În secolul al XVI-lea, cel care va stabili legături și mai puternice pentru dinastie avea să fie Carol Quintul. Acesta are ca obiectiv, încă de la începutul domniei, lărgirea legăturilor diplomatice înspre vest, ajungând să negocieze o alianță cu regele Angliei, Henric al VIII-lea, fiind singurul împărat Habsburg pe tron care a traversat Canalul Mânecii. De asemenea, a fost interesat de descoperirile realizate în Lumea Nouă, ajungând chiar să corespondeze cu conchistadorii Mexicului. În susținerea măreției Habsburgilor, un rol determinant l-a jucat și sfera culturală, mai ales cea arhitecturală, construindu-se numeroase palate în stil baroc, acest stil arhitectural bogat, sobru, care avea menirea de a stârni imaginația oamenilor și împânzind, în primul rând, Viena, la granița secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, oferind și o altă nuanță identității imperiului.

Barocul este forma artistică asociată cu restabilirea catolicismului și a puterii Habsburgilor în Europa Centrală și, în particular, cu domnia împăratului Leopold I (1658-1705) și a celor doi fii ai săi, împăratul Iosif I (1705 – 1711) și împăratul Carol VI (1711-1740). Însă era un idiom universal acela că Habsburgii se propagau în întreaga lume.

Secolul al XVIII-lea este cel al marilor reforme, dar și al marilor pericole în planul politicii externe, fiind marcat de Maria Tereza, fiica lui Carol VI și a Elisabetei Cristina, precum și de fiul său, Iosif al II-lea. Situația internațională începea să se agraveze, deși pericolul imediat nu mai era reprezentat de Imperiul Otoman, după înfrângerea categorică de sub zidurile Vienei, ci de ascensiunea lui Frederic al II-lea cel Mare al Prusiei, despre care autorul susține că va fi cel care îi va îngenunchea pe Habsburgi. Asupra dinastiei plana și o amenințare gravă în plan intern, pericolul de extincție, din cauza lipsei moștenitorilor pe linie masculină, ceea ce duce la declanșarea Războiului de Succesiune la tronul Austriei, odată cu moartea lui Carol VI. Conflictul avea să se încheie cu Tratatul de la Aachen, moment în care Maria Tereza (1740-1780) a început să reconstruiască un sistem solid de alianțe pentru a obține Silezia de la Frederic al II-lea. În scurt timp, între cei doi suverani avea să izbucnească Războiul de Șapte Ani (1756-1763), prin invadarea Saxoniei de către Frederic al II-lea.

În afară de Franța, Maria Tereza putea conta pe Suedia și Rusia și pe cei mai mulți dintre principii Sfântului Imperiu Roman, iar armatele aliate numărau jumătate de milion de oameni – de două ori mai mare decât numărul soldaților pe care îi putea strânge Frederic al II-lea.

Secolul al XIX-lea nu a fost cu mult mai liniștit pentru Habsburgi, schimbându-se destul de mult și contextul internațional. La debutul veacului, avea loc Congresul de la Viena, cel care avea misiunea de a restabili ordinea după împăratul Napoleon I, eveniment în care Imperiul joacă un rol determinant fiind gazda lucrărilor. Pe fundalul Simfoniei a șaptea, dirijată chiar de Beethoven, dezbaterile Congresului îi aduceau pe Habsburgi, din nou, la apogeu, personajul cheie fiind Metternich, obținând retrocedări teritoriale semnificative pentru statul său.

Metternich a primit mai mult decât dorea. Cea mai mare parte a teritoriilor Habsburgilor au fost înapoiate și, deși Țările de Jos au fost pierdute, a existat o compensație sub forma provinciilor Lombardia și Veneto, care erau acum combinate pentru a alcătui Regatul Lombardia-Veneto în cadrul Imperiului Austriac. Împreună cu Veneto au venit și celelalte posesiuni ale Dubrovnikului și Veneției de pe coasta Dalmației. Toscana și Modena, deși nu au fost încorporate în teritoriile Habsburgilor au continuat să fie guvernate de arhiduci din Casa de Habsburg.

„Primăvara popoarelor” (1848-1849) și Dualismul Austro-Ungar (1867) au fost evenimente care au marcat, la rândul lor, politica internă și politica externă, deopotrivă, a imperiului în acest veac, apărând astfel pe tron un factor de stabilitate, devenind o amprentă identitară a imperiului multinațional – împăratul Franz Joseph. Cu o domnie traversată de perioade favorabile și nefavorabile, cu o birocrație puțin funcțională și adaptată noilor vremuri, cu pierderi teritoriale semnificative, cu o soție nonconformistă, împărăteasa Sissi, cu pierderi semnificative ai membrilor familiei, sinuciderea fiului și succesorului său – Rudolf de Habsburg, asasinarea soției sale în 1898, împăratul a rămas la tron până la moartea sa în anul 1916. Asasinarea nepotului și succesorului său, Franz Ferdinand, și izbucnirea Primului Război Mondial sunt tot atâtea evenimente care au contribuit la scrierea finalului unei dinastii și imperiului său. La finalul conflagrației mondiale, la începutul secolului XX, imperiile multinaționale se vor disipa, iar primul dintre ele avea să fie chiar Imperiul Austro-Ungar, din cadrul căruia popoarele își cereau dreptul la autodeterminare.

Pe măsură ce reputația dinastiei se clătina, nu mai era niciun sentiment al unei legături comune care să țină popoarele Imperiului Habsburgic laolaltă într-un fel de uniune politică sau de inițiativă colectivă. Din acest motiv, prăbușirea Imperiului Habsburgic în 1918 a fost finală și completă. În istoria celor mai multe state europene, anul 1918 marchează sfârșitul unui capitol (1917 în cazul Rusiei). Pentru Imperiul Habsburgic, este sfârșitul cărții.

Habsburgii. Ambiția de a stăpâni lumea de Martyn Rady