George Orwell – Fără un şfanţ prin Paris şi Londra

Sosit din Birmania la Londra, în 1927, cu ambiţia de a deveni scriitor, tânărul George Orwell, în vârstă de 24 de ani, începea să publice în presă şi să se documenteze pentru mai multe texte cu tentă socială pe care urma să le scrie despre sărăcimea din capitala Marii Britanii. Unul dintre aceste texte va fi intitulat „Fără un şfanţ prin Paris şi Londra”, tradus la noi „Fluierând a pagubă prin Paris şi Londra”. Fiind vorba despre memorii, autorul este aici atât narator, cât şi personaj.

Textul mi se pare interesant din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, este scris într-o asemenea manieră încât mizeria, cel puţin cea pariziană, capătă un soi de voluptate, amintind de aspectul boem al vieţii oraşului. În Londra, relatarea capătă mai degrabă aspectului unui reportaj, descriind plastic sordidul vieţii din adăposturile pentru vagabonzi şi evidenţiind personaje remarcabile din masa amorfă a năpăstuiţilor. Apoi, merită amintit şi că „Fără un şfanţ…” este prima carte publicată de Eric Blair sub pseudonimul George Orwell, amintit astăzi de critică mai degrabă, pentru „Ferma animalelor” şi „1984”.

Prima parte din „Fără un şfanţ…” descrie parte din experienţa celor zece săptămâni petrecute de Orwell în capitala Franţei, după ce i se furaseră banii dintr-un hotelul mizer situat pe Rue du Coq d’Or. Cu bună parte dintre haine deja amanetate, deci în imposibilitatea de a mai oferi meditaţii, naratorul ajunge, mai întâi, să cunoască foamea, în compania lui Boris, un emigrant rus care îi promisese că îl va ajuta să îşi găsească de muncă.

„Câteva zile am trăit cu pâine uscată, după care, două zile şi jumătate, n-am avut absolut nimic de mâncare. A fost o experienţă urâtă. Există oameni care ţin post câte trei săptămâni sau mai mult, şi care spun că postul e chiar plăcut după a patra zi; nu ştiu dacă e aşa pentru că n-am trecut niciodată de a treia zi. (…) În prima zi, prea lipsit de vlagă ca să mai caut de muncă, am împrumutat o undiţă şi m-am dus să pescuiesc în Sena. A doua zi m-am gândit să îmi amanetez paltonul, dar drumul până la amanet mi se pare lung, aşa că mi-am petrecut ziua în pat (…). Foamea face din tine o fiinţă total lipsită de echilibru şi de creier, şi te simţi ca după o gripă (…) Cea mai pregnantă amintire din acea perioadă este inerţia desăvârşită” (p. 44)

În cele din urmă, după diverse peripeţii în lumea imigranţilor ruşi, se iveşte un post de „plongeur”, adică de spălător de vase şi om bun la toate, la Hotel X, unul dintre cele mai respectabile din Paris.

„Noi, cei de la bucătăria de serviciu, eram ultimele scursuri ale hotelului, dispreţuiţi şi tutuiţi de toţi ceilalţi” (p.83).

Viaţa dură a spălătorului de vase era dată atât de program, cât şi de agitaţia orelor de vârf şi de condiţiile de muncă. Era, mereu, semiîntuneric şi cald, în pivniţele de sub hotel X.

„Jegul (…) peste care dădeai în clipa în care ajungeai în zona de pregătire a mâncării era revoltător. Bucătăria noastră de serviciu avea în toate colţurile întuneacoase mizerie veche de un an, iar în cutia de pâine colcăiau gândacii. (…) La bucătărie mizeria era şi mai mare. Nu e o figură de stil, e o afirmaţie justă când spui că bucătarul francez scuipă în supă – evident, dacă nu mănâncă el din ea. El e un artist, însă curăţenia nu face parte din arta lui. (…) În general, cu cât plăteşti mai mult pe mâncare, cu atât mai sigur poţi fi că odată cu ea mănânci sudoare şi scuipat” (p. 93).

Iar de mizerie aveau parte nu doar angajaţii, ci şi clienţii marilor restaurante, la începutul secolului trecut, în Paris. Doar că aceştia din urmă n-o prea ştiau.

De pidă, un client comandă o felie de pâine prăjită. Cineva, care lucrează contra cronometru într-o pivniţă aflată undeva în adâncuri, trebuie s-o pregătească. Cum ar putea el să se oprească şi să-şi spună: „Felia asta urmează să fie mâncată-trebuie s-o fac comestibilă”?. Tot ce ştie el e că trebuie să arate bine şi e musai să fie gata în trei minute. Câteva picături mari de sudoare cad de pe fruntea lui pe felia de pâine. De ce să îşi facă griji? În curând, felia cade pe rumeguşul jegos de pe jos. De ce să se obosească să facă alta? E mult mai rapid să scuture rumeguşul de pe ea. În drum spre scări, felia cade iar, cu untul în jos. E suficient să fie şteasă încă o dată. (p. 93).

La Londra, naratorul ajunge atunci când B., un prieten, îi promite că ştie pe cineva care să-i găsească o slujbă. Numai că, la sosirea în capitala Marii Britanii, slujba nu mai există, cel puţin nu pentru luna care urma. Aşa că, ajutat şi de împrumuturi de la B., naratorul ia calea unui lung şi de aziluri murdare sau conduse de fanatici religioşi.

Pe măsură ce se obişnuieşte cu dieta numită „ceai-cu-două-felii”, constând în două felii de pâine spoite cu margarină şi un ceai slab – naratorul ajunge să îi cunoască îndeaproape pe Paddy Jaques, „vagabond irlandez”. Împreună cu acest om needucat, care „simţea o invidie meschină, de vierme, faţă de orice om o ducea mai bine ca el” şi „visa să muncească aşa cum un artist visează să devină celebru” (p 175) şi, în generel „avea caracterul tipic de vagabond –abject, invidios, fire de şacal. Cu toate astea, era un tip cumsecade, generos din fire şi în stare să împartă şi ultima îmbucătură cu un prieten. Şi chiar şi-a împărţit ultima îmbucătură cu mine, de mai multe ori” (p. 175). Paddy va fi un ghid al naratorului prin lumea cerşetorilor şi vagabonzilor londonezi. Tot cu Paddy îl cunoaşte naratorul şi pe Bozo, un artist stradal „era un pictor cam la 25 de metri pe tot cheiul” (p. 186) care desena caricaturi pe caldarâm.

„Toată poanta cu caricaturile e să fii la zi. O dată, un copil şi-a prins capul în balustrada podului Chelsea. Ei bine, eu am auzit despre asta şi caricatura mea a apărut pe caldarâm înainte să-i scoată copilului capul din balustradă. Sunt prompt, mereu pe fază” (p187).

Bozo, fiu de librar, zidar, rămas schilod în urma unui accident de muncă, e cel care „îşi analizase situaţia şi îşi crease o filozofie personală” (p.189) şi drept urmare „reuşise să îşi păstreze creierul întreg şi funcţional, aşa că nimic nu-l putea face să se lase doborât de sărăcie” (p.189). Reuşea să se bucure de lucruri pe care cei din jurul lui nu le înţelegeau.

„ – Fii atent la Aldebaran. Uite ce culoare are. E ca o… mare portocală sângerie!

(…) Eram uluit. I-am mărturisit că nu ştiu care e Aldebaran – într-adevăr, nici măcar nu remarcasem vreodată că stelele au culori diferite. Bozo a început să îmi facă o scurtă introducere elementară în astronomie, arătându-mi principalele constelaţii. Părea îngrijorat de ignoranţa mea. I-am spus mirat:

Pari să ştii multe despre stele.

Nu prea multe. Ştiu câte ceva, totuşi. Am primit două scrisori de la directorul Observatorului, care-mi mulţumea că i-am scris despre meteoriţi. Din când în când, noaptea, ies în oraş şi mă uit după meteoriţi. Stelele sunt un spectacol gratuit; nu te costă nimic să îţi foloseşti ochii”. (p. 187).

Alături de cei doi, naratorul intră în lumea murdară a acrobaţilor, a fotografilor stradali, flaşnetarilor, a pictorilor de caldarâm şi a copiilor care, neavând voie să cerşească pur şi simplu, fie cântau imnuri relogioase în speraţa de a primi câteva pence, fie vindeau, pe străzi, chibrituri şi şireturi de pantofi.

Relatarea despre zilele de foame şi mizerie trăite la Londra m-a bucurat şi pentru că ochiul de scriitor al lui Orwell vede profunzimea firii omeneşti, acolo unde ai putea crede că e doar haos. „Un om care primeşte pomană întotdeauna îşi urăşte binefăcătorul – e o trăsătură bine-cunoscută a firii umane; şi, când are lângă el cincizeci sau o sută de persoane care să-l susţină, nu se va sfii să o arate” (p209) povesteşte naratorul, explicând de ce gloată de cerşetori londonezi avea curajul să facă circ în timpul unei slujbe, într-o biserică evanghelică în care primeau, gratis, ceai. „Era răzbunarea noastră pentru că ne umiliseră, dându-ne de mâncare” (p. 209).

Şi dacă vreodată viaţa din Paris îi păruse grea, cea din Londra i se va înfățișa ca fiind inumană.

„Fusesem la Londra ne nenumărate ori şi , totuşi, până în ziua aceea, nu remarcasem niciodată unul dintre cele mai îngrozitoare lucruri (…) faptul că te costă bani chiar şi să stai jos. La Paris, dacă nu aveai bani şi nu găseai o bancă, puteai sta pe trotuar. Dumnezeu ştie cu ce te-ai fi ales dacă ai fi stat pe trotuar în Londra – probabil cu închisoarea” (p. 177).

Cunoscându-i pe cerşetori, Orwell articulează şi o judecată socială:

„Atunci se pune întrebarea: de ce sunt dispreţuiţi cerşetorii? – pentru că sunt dispreţuiţi în toată lumea. Cred că e pentru simplul motiv că nu reuşeşc să îşi câştige traiul decent (…). Banii au devenit marele test al virtuţii. La acest test, cerşetorii pică, şi din cauza asta sunt dispreţuiţi. Dacă s-ar câştiga fie şi doar zece lire pe săptămână din cerşit, ar deveni imediat o profesie respectabilă” (p.198).

Publicată în 1933, „Fără un şfanţ prin Paris şi Londra” nu s-a vândut spectaculos. Va ajunge, însă, la mare căutare odată ce Penguin Books o va publica, în 50.000 de exemplare, în 1940. Prima ediţie în franceză a cărţii, publicată în 1935 de Galimard, a fost prefaţată de Panait Istrati.

Editura: Polirom