În primele luni după evenimentele din decembrie 1989 a existat o întrebare adresată oricărui român, întrebare adresată de mii de ori și aproape oricui; primea drept răspuns (de cele mai multe ori) o ridicare din umeri. Întrebarea era: cum de ați rezistat atâția ani sub comunism? Și ridicarea aceea din umeri spunea cât tratate întregi. Se știe prea bine că disidența intelectualilor români n-a fost suficientă pentru a îndepărta mai repede regimul comunist din România; cum, la fel de bine se știe, nici mișcările de rezistență din primii ani de după cel de-al doilea război mondial n-au fost încununate cu multe succese. În ambele cazuri vorbim de forme de eroism, pentru că, nu-i așa, într-un regim opresiv cum a fost cel comunist din România, a fost cu mult peste limita de rezistență (obișnuită fiecăruia dintre noi) să faci opoziție, să-ți exerciți dreptul de a gândi liber și a acționa pe cale de consecință. Astăzi, mulți dintre adolescenții noștri își întreabă părinții de ce nu e bun un regim comunist, că pe ei i-ar tenta o defilare în costume identice sau mai știu eu ce alte forme de entuziasm colectiv. Mentalul colectiv suferă în timp multe mutații și de aceea pericolul reinstaurării unui astfel de regim este prezent. Tu, adult, nu poți face altceva decât să-ți mintea trează și să încerci să previi, ceea ce devine misiune imposibilă de multe, de prea multe ori.
Am preferat acest preambul pentru prezentarea spectacolului celor de la #TAG din două motive: primul este dat de faptul că artiștii au mijloace atât de specifice de exprimare, încât s-ar putea să fie bine perceput mesajul; al doilea motiv e dat de faptul că multe dintre formele de acțiune nu ne sunt evidente, nu ne sunt cunoscute, sau dacă se întâmplă asta, preferăm să le minimizăm importanța. Ceea ce nu e cazul acum. La #TAG (Theatre Arts Group) găsiți o mână de actori tineri, profesioniști, cu toții angrenați și-n alte proiecte teatrale, dornici să-și exerseze și alte forme de exprimare artistică și o fac destul de bine și-n contextul oferit de o scenă din zona underground. Și pentru spectacolul Clasa conducătoare au ales o formulă inedită, dar potrivită, în același timp, pentru a asigura succesul la public. Pe scurt, piesa e prezentată chiar de către ei așa:
O țară. Un conducător moare într-un accident stupid. Își lasă moștenitor fiul, bolnav de schizofrenie paranoidă care se crede Dumnezeu. Aterizează de la sanatoriu direct pe cruce ca însuși Domnul Iisus Hristos în plin salon al clasei conducătoare. Panică. Panică. Panică.
-Cum vrei să îți spunem?
-Dumnezeu, Doamne, J.C., Crist, Cristi… oricare dintre cele 9000 de nume ale lui Dumnezeu…
-De unde știi că ești Dumnezeu ?
-Când mă rog Lui, imi dau seama că vorbesc cu mine însumi!
„Scena” e sala însăși, spectatorii fac parte din scenă, sunt înconjurați și integrați încă din debutul piesei în jocul actoricesc, permutările prin sală ale actorilor nu fac altceva decât să atragă în mijlocul acțiunii și pe ultimul sosit (au fost vreo doi spectatori care au întârziat). Dacă nu ești obișnuit cu astfel de abordări, s-ar putea să te simți inconfortabil, dar bănuiesc că se poate trece repede peste șocul inițial. Personal, n-am avut nicio problemă în a intra în jocul actorilor și să-mi (re)aduc aminte de multe dintre cele trăite/simțite înainte de 1989 (în ciuda faptului că eram copil pe atunci, memoria mea afectivă a păstrat intacte multe dintre umilințele suportate și datorate unui regim politic cu adevărat aberant). După toate aceste permutări ni s-a arătat „Al treisprezecelea”, preaiubitul conducător, cel care alege sinuciderea, act justificabil prin nebunia lui patologică. În urma actului suicidal la care suntem prezenți și luăm parte, ba chiar ne simțim cumva vinovați că n-am reușit să prevenim toată această nebunie începe viermuiala potențialilor succesori la „tron”. Căci, nu-i așa, lupta pentru poziția supremă înlătură compasiunea și orice alt sentiment din categoria celor care înnobilează. Interesantă, foarte interesantă mi s-a părut permutarea, ca fiind cel mai facil mod prin care reușești să demonstrezi cum devine posibilă contaminarea cu nebunie și, astfel, instaurarea unui regim politic care este evident antiuman pentru orice om întreg la cap. Haina nebuniei este îmbrăcată pe rând de toți actorii, actori care-și schimbă și rolurile între ei odată cu haina. Evident că nu toți reușesc să performeze la același nivel în tot acest schimb rapid de dispoziții, stări și replici, dar, în ansamblu, avem de-a face cu un joc unitar. Cert e că în final ajungi și tu, spectator, să te simți contaminat de toată această schizofrenie, aproape că-ți vine să cauți oglinda și să te uiți să vezi cât de mult te-ai schimbat.
Am rămas cu următoarele concluzii legate de jocul individual al actorilor: Sergiu Costache mi s-a părut de multe ori prea studiat și prea evidentă căutarea, parcă tot era în căutarea ancorei și cred că abia spre final și-a cam găsit dispoziția; Mihai Cuciumeanu l-a jucat foarte bine pe preot, mai puțin pe doctor, dar în rolul preaiubitului conducător s-a regăsit cu totul în nebunia personajului. Alexandru Zob a fost unui dintre cei mai tehnici artiști ai serii, pe Iulia-Diana Samson o găsesc ca fiind cea mai bună dintre fete, celelalte două pălesc pe lângă ea; are personalitate, tehnică, joc cerebral și i s-au potrivit toate ipostazele, a făcut față rocadei dintre ele. Lui Liviu Chițu majordomul i-a ieșit cap-coadă, dar mi-ar fi plăcut să aibă mai multă tușă la unele scene.
Clasa conducătoare e de văzut și de experimentat; dacă sunteți în căutarea unui experiment teatral de calitate, mergeți să vedeți acest spectacol. O să câștigați aproape două ore de experiențe inedite, de insolit și de o mai bună înțelegere a unor mecanisme sociale.
Clasa conducătoare – o piesă după Peter Barnes
Cu Liviu Chițu, Sergiu Costache, Mihai Cuciumeanu, Silvia Gâscă, Andreea C. Hristu, Amir Qashou, Simona Maican, Iulia-Diana Samson, Alexandru Zob
Regia: Gabriela Dumitru
Traducerea: Alina Epîngeac
Light design: Sorin Vintilă
Graphic design: Valentin Fișcu
Foto credit: Ciprian Vidroiu, Radu Tuță
Video credit: Mihai Drăghici
