„Frumoasa necunoscută. Literatura și paradoxurile teoriei” de Carmen Silvia Mușat

Frumoasa necunoscută, cu subtitlul explicit Literatura şi paradoxurile teoriei, Polirom, 2017, este o carte binevenită în momentul actual al „postumanului”, în care apare nevoia perspectivei echilibrate asupra creşterii şi descreşterii teoriei literare. Mai întâi, tipul de scriitură la un subiect aşa de arid este mult „îmblânzit” de Carmen Silvia Muşat printr-o implicare suplă, poziţionare firească şi matură versus istoria teoriei literare (şi a literaturii). În Argument se explicitează perspectiva, se decriptează şi coperta, demonstrativă, dar şi firul urmat după un relansator-concluzie. Dubla interogaţie retorică, unde apar şi cei trei „actanţi” implicaţi, este o cheie de lectură continuă:

„Nu este, oare, şi reprezentarea literară o astfel de viziune, ce ia naştere la intersecţia realităţii exterioare cu lumea interioară a autorului, ce cea a receptorului şi cu limbajul? O frumoasă necunoscută, a cărei existenţă himerică ne fascinează şi ne provoacă să o cercetăm, căci accesul nostru la lume nu e posibil decât prin intermediul reprezentărilor pe care le avem despre ea?”.

De fapt, Carmen Muşat va centra demersul său analitic şi sintetic pe ideea „cronotopului”, cu multiple valenţe datorită decriptării atâtor unghiuri funcţionale din care a fost şi este înţeles, încât întregul volum are unitate şi o cătare cu ţintă sigură. Şi asta mai ales că părea greu de realizat la câtă mobilitate, rupturi, reinterpretări, influenţări, ecouri şi distorsiuni a avut, pe parcursul unui secol, teoria literară. În plus, cei mai cotaţi teoreticieni, cu nucleul lor textual cu tot, devin „martorii” aduşi în prim plan pentru ca pledoaria să capete autenticitate şi, cum totul e vizat în oglindire, o distanţă necesară re/evaluării şi poziţionărilor proprii. Aici stă căldura „istoricului” şi diagnosticării etapelor acestei ştiinţe a limbajului, când ridicată, în timpuri anume, la gratuitate (cea a „artei”), când coborâtă la sol, la referenţialitatea cea plată ca măsură etică (a „tendinţei”).

Cu primul capitol, Modernitatea şi ascensiunea teoriei, se stabileşte succint momentul incipitului teoriei literare, el însuşi proiectat în contextul social, politic, ideologic, renumita şcoală a formalismului rus, cu teoreticieni chiar şi dintre scriitori. Carmen Muşat atrage într-o nouă „lectură” a teoriei literare şi scriitorii, unii dintre ei vizionari chiar în cerinţele de interpretare a textelor. Şi asta mai ales că se fixează, în oglindire continuă, similitudinea „cronotopică” a celor doi mari actanţi ai limbajului artistic, apoi terţul mai nou, cititorul. Personalitatea autoarei e la vedere, cum s-ar spune oglindită în textură, viziune proprie. Carmen Muşat lucrează şi cu detalii; imprevizibilul se impune din primul capitol, unde modernismul de „context” al formaliştilor ruşi atrage şi nume de pictori, de pildă, sau citate emblematice dintr-un Osip Mandelştam. Întregul e ţinut în nodurile fixate prin capitole distincte, care indică din titlu etapele evoluţiei şi „căderii” teoriei literare, dar şi, în cele din urmă, teme actuale din această arie, cum este canonul, lectura operei sau orizontul de aşteptare azi. Finalul cărţii este, ca într-o operă deschisă, o proiecţie provocatoare de motive, surprinse în mişcărilor tectonice ale actualităţii, la nivelul ştiinţei literaturii. Aici, izul de dezbatere vie e încă o dovadă a personalităţii autoarei, care face reevaluări, puneri la măsura cuvenită a unor momente sau analize de critică literară (adjuvant la demersul de restructurare a istoricului teoriei), ca în cazul lui Don Quijote. În „oglindă” e apropiat de văzător şi „sfârşitul” (ghilimelele aparţin, nu întâmplător, investigatoarei) teoriei literare. Carmen Muşat nu mizează pe neutralitate deşi utilizează distanţa, perspectiva istorică, ci pe participare şi deschidere, reflectare şi reflecţie la etapele teoretice, momente consumate, dar şi…neconsumate, încă.

Active sunt şi capitolele în care se demontează multe dintre pre/concepțiile, pre/judecăţile legate de anumite momente din istoricul teoriei literare şi chiar a teoreticienilor înşişi, demonstrându-se cu argumente că, şi acolo unde exista la suprafaţă cerinţa distanţei, în adâncime se strecoară tot „cronotopul”. Orice demers teoretic se leagă, la fel ca cel literar, de un moment istoric. Cel mai elocvent este acela al formaliștilor ruşi, care refuzau abordările psihologice sau filosofice deşi sunt determinante, în adâncime. Cazul Todorov e luat tot ca martor:

„…nu e deloc lipsit de importanţă faptul că, după prăbuşirea regimurilor totalitare din Europa Centrală şi de Est, Todorov a simţit el însuşi nevoia să vorbească despre conexiunile dintre un anumit sistem teoretic şi contextul istorico-politic din care provine.”

Însăşi elaborarea conceptului (cronotop) de către Bahtin, anume după revoluţia bolşevică, este în perspectiva autoarei dovada că „molozul istoriei” (sintagmă citată) impregnează literatura şi lucrările teoretice, fapt vizibil până şi la nivelul conceptelor. Miza/seducţia volumului este chiar ideea acestei duble determinări, şi literatura şi teoria sa fiind înglobate portretului din oglindă, cu multiplele lui unghiuri de reflexie şi reflectare, punctat mereu în perspectivă istorică, dar şi personalizat totodată. O demonstraţie a prezenţei cronotopului în orice moment teoretizant al literaturii infiltrată de „prezent” apare în comentariul autoarei la cunoscuta interpretare bahtiană a cărţilor lui Rabelais. Se face apel şi la un text T. S. Eliot, adiţiune tipică în demersul cărţii, care surprinde atât unitatea cât şi contradicţiile formalismului, ca şi ale următoarele etape teoretice. Spectaculoase de-a dreptul sunt subcapitole ca Pual de Man sub semnul dublului sau Ambiguitatea lui Maurice Blanchot. Iniţiatorul prosopopeei, „tropul autobiografiei”, este, cred, marele exemplu al des-figurării, al dublării, ascunderii şi mai dezvăluitoare a secretului biografic chiar în teoria, exemplară, de altfel, a teoreticianului. Pentru demonstraţie, Carmen Silvia Muşat vine din nou cu un „martor”, aportul lui Shoshana Feldman privind numita tăcere, vinovată, a lui de Man. Astfel, depistarea alterităţii sale este punctată tocmai prin ascundere. Astfel, în remarcabila Autobiografie ca des-figurare lipsa trimiterii la „personajului omonim” al lui Rilke este concludentă („întruchiparea perfectă a relaţiei problematice dintre (con)figurare şi desfigurare, prezentă în etimologia prosopopeei”).

Şi dialogul autoarei cu sine este seducător în momentele în care identitatea şi alteritatea unor mari teoreticieni se desfăşoară din/prin propriile texte, din descoperiri şi reevaluări ulterioare ale trecutului vreunui teoretician, traume strecurate pe furiş în operă. Un eşantion din momentul de Man cred ca ar fi elocvent:

„În măsura în care prosopopeea este este figura centrală a autobiografiei, scriitura autobiografică funcţionează asemenea unui văl (vălul Mayei) ce ascunde în aceeaşi măsură în care dezvăluie, fiind doar o reprezentare a persoanei, şi nu persoana în sine. În ce condiţii devine acest văl, în general inofensiv, la fel de fatal precum cămaşa oferită lui Nessus de către Deianira sau masca ce se lipeşte ireversibil de chiul lui de Man? Să nu uităm că autobiografia nu înseamnă doar trans-figurare, ci şi des-figurare, distrugere a figurii reale pentru a face loc imaginii pe care discursul o ţese”. Un asemenea fragment indică şi faptul că autoarea nu pierde niciodată din vedere poziţia în oglindă/reflexie/metatext(ură) a autorului prins sub lupă. Dacă lucrările lui de Man sunt vizate în acest registru al re-găsirii sinelui într-un alter-oglindă, şi repoziţionarea lui Maurice Blanchot pe întregul său traseu teoretic şi biografic, totodată, capătă aceleaşi dimensiuni ale identităţii reflectate în alteritate. Concluzia cade tranşant după ce mărturiile, de texte şi momente biografice, de reaşezări în timp sunt aduse ca martori credibili foarte: „S-ar putea spune că groaza resimţită de Blanchot după Eliberare -cînd societatea franceză era dominată de nevoia de a-i pedepsi exemplar pe colaboraţionişti, iar prezenţa pe lista neagră atrăgea instantaneu oprobiul public-e convertită într-un discurs teoretic perfect articulat, care postulează puritatea absolută a operei în raport cu lumea, neutralitatea limbajului în acre tăcerea şi absenţa (subiectului) pot vorbi. Ca şi în cazul lui Bahtin, putem identifica în textul lui Blanchot aluzii transparente şa contextul politic imediat…”

Nu numai concluziile punctuale, cum este cazul lui Blanchot sau coincidenţa crizei limbajului de la începutul secolului al XX-lea cu prezenţa agresivă a ideologiilor totalitare sunt remarcabile în carte, ci şi cele generale. Astfel, se conchide că apare o identitate între reacţia scriitorilor a vremuri şi aceea a teoreticienilor, datorită intersecţiei comune, limbajul („limbajul este punctul în care identitatea colectivă și cea personală converg, iar modul în care cuvintele sunt utilizate în anumite momente istorice reliefează modul decisiv al acestora în definirea condiției umane”).

De consemnat sunt desele luări de poziţie ale autoarei privind multe dintre momentele sau temele cu istoric larg în demersurile teoreticienilor literari. Una dintre ele ar fi, de pildă, cea a mimesis-ului, cu citate la vedere (aici dintr-un articol de Galili Shahar, 2011), pentru demonstraţie. Structuralismul are, de asemenea, un loc ţintit anume, ca o răscruce, din care fiecare dintre noi pleacă greu fiindcă ne-a marcat…tinereţile. Distanţa faţă de momentul respectiv o face pe Carmen Muşat să pună în evidenţă până şi nuanţele şi înţelegerea, concluzia că factorul istoric rămâne un catalizator pentru artist şi teoretician deopotrivă.

Extrem de bine conduse sunt momentele româneşti, anii creşterii conceptelor false şi a unei anulări fără limită a criteriului axiologic, cu prezenţa arlechinească a unor comentatori pe măsura propagandei tipice. Ca un făcut, lectorul se întoarce la o lecţie de oglindire savantă a lumii-text în alt text-viaţă (şi a cărţii de faţă) la eseul despre Don Quijote. Este cel mai fecund exemplu, martor de identitate şi alteritate totodată, din istoria literară şi teoria ei, remarcabil condus. Pentru asta ar trebui citat întregul subcapitol Cu Don Quijote în căutarea aventurii textuale.

Mai fac o menţiune în ce priveşte canonul literar, unde alunecările de teren sunt puse la vedere critică şi de Carmen Muşat, dar cu păstrarea perspectivei că autorul intrat în canor aparţine şi „specificului național” și revizuirilor fireşti ale timpului/timpurilor, dar pe un fundament pururea axiologic.

Frumoasa necunoscută, care se deconspiră ca fiind mereu în oglindă, dublu, literatura şi teoria literară, este o carte neaşteptat de vie pentru tematica destul de scorţoasă la prima vedere, dar nu lipsită de argumente, viziune, limpeziri, reevaluări, nuanţări, cu deschideri şi, indiscutabil, proiecţii proprii. Ceea ce o aruncă în lupta noastră cotidiană (cea literară, fireşte). Echilibrul şi proporţia în respectarea momentelor istorice ale teoriei literare sau ale prezenţei majorităţii teoreticienilor de renume, fie şi dintre scriitori, dau o stare de armonie întregului demers.

1251619 „Frumoasa necunoscută. Literatura și paradoxurile teoriei” de Carmen Silvia Mușat