Chihlimbar de Cătălin Pavel – fragment

Cînd biografiei balcanizate a muzicianului franco-flamand Josquin des Prez i se adaugă o călătorie în Dobrogea, fresca istorică se scorojeşte brusc ca într-o reclamă şi devine o parodie sprintenă. Aici Hanul Ancuţei e, cum-necum, o tabără de creaţie, cu fonduri renascentiste nerambursabile, pentru scriitorii şi muzicienii dintr-o Uniune Europeană medievală. Singurătatea lipseşte din acest roman. Se glumeşte, în gînd sau nu, cu pretexte gîrlă, de la concursul scolastic pentru cea mai complicată alegorie despre Dumnezeu la conflictul dintre birocraţie şi amour courtois. Este o variantă europeană a celor 1.001 de nopţi, una în care se trăieşte din dragoste, pe muzică şi fără discernămînt. Romanul de iubire este camuflat într-o cercetare a „trecutului absolut”, stocat integral în „grădina întristării şi havuzul snoavelor” ca într-un hard disk.

Cătălin Pavel (n. 1976), doctor în arheologie. Săpături în ţară şi în Maroc, Franţa, Germania, Israel, Anglia şi în special Turcia (Milet, Gordion şi, în 2005-2010, Troia), avînd ca rezultat volume academice ca Describing and Interpreting the Past (Editura Universităţii din Bucureşti, 2010) şi Dicţionar de Mitologie Greco-Romană (coautor, Corint, 2011) şi o rubrică permanentă de arheologie în Dilema veche. Bursier CEREFREA la Université Paris 1 Sorbonne, Chevening la Universitatea din Oxford, Andrew W. Mellon la Institutul Arheologic Albright din Ierusalim; a predat cursuri de artă clasică în Bucureşti şi Atlanta. A debutat în poezie cu Altera Pars (A.T.U., 2013), cel mai recent volum de versuri fiind Adagietto (frACTalia, 2016). Romane: Aproape a şaptea parte din lume (Humanitas, 2010; traducere franceză, 2017), Nicio clipă Portasar (Cartea Românească, 2015) şi Trecerea (Cartea Românească, 2016; Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi, nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor din România).

-fragment-

Chihlimbar, Cătălin Pavel

Heitor Villa-Lobos zice așa: „Aici s-a oprit acel om ciudat. A întrebat apoi, cu oboseala lui, ce fel de oră era aceea pe care trebuise să o ţină el, şi era o oră de matematică. Atunci se iţise ghitara în spatele catedrei. Am început toţi să strigăm, din liniştea aia. Restul am cîntat; mai tîrziu eu am cîntat acele cîntece şi am recunoscut versurile lui Bertran de Born. Mă gîndeam la ce spusese la sfîrşit: copiii se mai rătăciseră o dată; Konrad şi Cardenal îi găsiseră într-o barcă rotundă, pescărească, pe la şapte dimineaţa, cu mîinile reci şi pupilele micşorate de lumina soarelui cu raze blegi de mohair. Aceasta este cea mai emoţionantă amintire a mea din copilărie”.

După ce înainte le curgeau mucii din nas de concentrare cînd îl ascultau, acum, după cîteva momente de derută care urmară ultimelor cuvinte ale lui Josquin, copiii se îngrămădiră la ieşire şi ajunseră pe holuri şi afară, unde începură să se mişte repede şi fără scop în toate părţile. Josquin, înghesuit într-un colţ cu Ilona şi fata, aşteptă ca primejdia să treacă şi profită de ocazie pentru a-şi întipări totul în memorie. Ieşind, fură uimiţi în cîteva rînduri de puterea soarelui. Acesta se afla jos, faţă în faţă cu oamenii, însă continua să ardă cu oarecare aroganță, ca o pastilă de calciu efervescent. Copiii erau risipiţi prin curte şi cel puţin o parte din ei se opriră o clipă din joaca lor dementă pentru a arunca o privire la Josquin. Cele două femei îl încadrau ca şi cum l-ar fi dus la închisoare, Magde îi luase braţul, Ilona, nu, dar stătea mai aproape de el decît cealaltă care, neglijentă şi încîntată, calcula timpul de la ultima menstruaţie. Cînd îl văzu pe băiatul lui Argint, nemişcat după gardul de plasă, Josquin simţi piatra aia mare care se clatină foarte puţin în tine cînd ţi se face frică de ceva. Uniforma lui de şcoală era neagră şi prea groasă, şi băiatul, tuns foarte scurt, prosteşte, stătea în picioare cu greutate ca şi cum aceasta era o poziţie cu totul neobişnuită, greu de executat. Trubadurul se apropiase de el grăbit, apoi făcuse un semn către Ilona, ca şi cum i-ar fi spus că întîrzie puţin, de fapt încercînd să primească un ajutor din partea ei.

• Gata, s-a terminat, spuse el copilului, uitîndu-se puţin îngrijorat în jur. Povestea s-a terminat, ce mai vrei?

Cuvintele astea nu-l indispuseră pe copil, din contră, el doar lăsă capul în jos şi zise:

• Da, s-a terminat, am înţeles, dar nu asta a fost povestea adevărată. Povestea adevărată nu s-a terminat.

Josquin se aşeză pe jos, lîngă gard, şi lîngă el băiatul, care îi simţise slăbiciunea bruscă.

• Povestea adevărată, întrebă Josquin, nevenindu-i să creadă. Vrei să ştii ce s-a întîmplat de fapt?

Tăcură şi se uitară la furnici.

• Spune-mi, ai auzit de tifos, întrebă el. Băiatul zise că da, şi Josquin continuă – ei bine, adevărul a fost aşa – ţii minte, cînd convoiul iese din tunelul subteran şi întîlneşte, la douăzeci de zile de mers de Santiago, o cîmpie de leşuri? Acelea nu erau de la o bătălie, ci de la un tifos care bîntuia atunci în Catalunya. Ăsta e adevărul.
• Şi mai departe, întrebă copilul, rostogolind în praf un măr.
• Da, mai departe, vorbi bărbatul repezit, tifosul este o boală extrem de contagioasă; toţi oameni din convoi au murit pe drum în următoarele două săptămîni. Nimeni n-a ajuns la Santiago de fapt. Marchettus şi Ghirardello au fost primii. Amîndoi au scris în ultimele zile cum se face mîncarea şi cum se construieşte marele cuptor de ceramică, pentru că voiau ca prietenii lor să se descurce şi singuri. Ulrich cel uriaş a murit imediat, pentru că boala a luat puterea lui și a folosit-o împotriva lui. Cei doi flamanzi s-au dus noaptea, sub cerul gol; lunetele nu s-au găsit. Peire Vidal era mort de două zile cînd ceilalţi şi-au dat seama; calul lui continuase să meargă cu el în fruntea convoiului. Reinmar cel blajin murise blestemînd, iar Ramon Vidal de Besalú fugise din convoi de teamă că va îmbolnăvi și pe alții și îl găsiseră mort în drum cu urechea de pămînt ca şi cum asculta apa. Ultimii muriseră la o sută cincizeci de kilometri de Santiago de Compostela, pe care crezuseră în ultima clipă că-l văd, deşi erau doar acoperişurile unui mic sat cantabric. Asta e, spuse Josquin, întorcînd capul spre faţa nemişcată a copilului.
• Dar băiatul lui Cardenal? întrebă el.

Josquin nezicînd nimic, copilul mai întrebă o dată.

• Dumneavoastră eraţi, nu? Nu-i aşa că eraţi dumneavoastră? întrebă copilul lui Argint.

Bărbatul ridică din umeri. Îndreptîndu-se către cele două siluete înflorate, înceţoşate care îl aşteptau, îl auzi pe copil, care întreba din urmă, cu mărul în mînă strîns, ca şi cum ar fi fost liniştit, ce s-a întîmplat cu fata lui Konrad? Cu ea ce a fost? Iar Josquin, cu toţi muşchii feţei şi ai gîtului contractaţi, răspunse – cu ea a fost bine.