O carte de dragoste şi aventură, o explorare psihologică a emigrantului între două vîrste prins între dileme identitare. Povestea unui cuplu de români stabiliţi la New York, un scriitor şi o bale-rină, care înfruntă cu intensităţi diferite provocările lumii noi. Un roman despre succes şi ratare, despre cum poţi să-ţi împlineşti visul american, dar şi despre capcanele şi anxietăţile oraşului, deopotrivă strălucitor şi devorator de energii.
„Carmen Firan a scris un roman de mare mister, săpînd adînc în relaţia dintre două personaje şi două lumi. Umbra pierdută e un thriller psihologic şi intelectual al zilelor noastre, admirabil scris, cu luciditate şi umor.” (Andrei Codrescu)
„Un roman fascinant despre seducţia visului american şi dilemele emigrantului, despre lumina orbitoare şi reflecţiile necruţătoare ale New Yorkului, o poveste universală în care fiecare se poate, într-un fel, regăsi.” (Isaiah Sheffer)
„Scriitor al lumii, Carmen Firan este o autoare prolifică, reflectînd în proza ei provocările lumii în care a crescut şi oferindu-ne o imagine tulburătoare, din alt unghi, a Americii.” (Midwest Book Review)
Poetă, prozatoare, jurnalistă, autoare de piese de teatru şi scenarii de film, Carmen Firan s-a stabilit din 2000 la New York. A publicat peste 20 de volume de poeme, nuvele, povestiri şi eseuri, în România şi în Statele Unite ale Americii. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Societăţii Poeţilor Americani şi a PEN American Center din New York. Opera sa apare în traducere în reviste, antologii sau în volum în Franţa, Anglia, Irlanda, Polonia, Israel, Canada, Germania, Suedia. Susţine conferinţe şi lecturi literare la universităţi americane şi la colocvii internaţionale din Statele Unite ale Americii şi Europa.
-fragment-
— Totul pare acum atât de uşor! I-auzi ce zic ăştia, că Ceauşeştii au fugit şi armata, poliţia, securitatea au trecut toţi de partea revoluţionarilor fără să opună nici cea mai mică rezistenţă… Te întrebi atunci de ce n-au făcut-o mai devreme, de ce a trebuit să ţină calvarul atâţia ani dacă lucrurile merg atât de simplu?! i se adresă Mimi lui Edi, care stătea îmbrăcat în uşă, gata să plece.
Fred părea plecat departe şi Mimi îl lăsă cu gândurile lui, deşi suferea să-şi vadă puterea evaporată odată cu Revoluţia asta, care la început o entuziasmase, dar acum o enerva. Edi ridică din umeri cu o expresie neutră:
— Au făcut-o şi ei când li s-a dat voie. Nu cred că e nimic întâmplător sau senzaţional.
Fred i-a aruncat o privire iritată. De ce nu pleca odată?!
— Ce vrei să spui? îşi dădu Mimi ochii peste cap.
— Acum a venit România la rând.
Pe cuvintele astea profetice rostite plictisit, Edi s-a strecurat afară şi a tras uşa încet după el.
— Un manechin nesuferit, a murmurat Mimi în urma lui Edi şi s-a aşezat cuminte lângă Fred pe canapea.
Ştirile erau întrerupte din când în când de reclame şi Mimi profita să-l mai îmbuneze pe Fred, care părea că fugise undeva într-un timp la care ea nu avea acces. Era geloasă pe gândurile lui, pe trecutul lui fără ea, pe îngrijorarea lui de acum care o excludea cu totul.
— Să-ţi fac o cafea? îl întrebă cât putu de blând, lăsându-şi halatul să se descheie ca din întâmplare, dezvelindu-i picioarele până sus. Nu mai avusese timp să-şi tragă chiloţii pe ea şi, dacă Edi tot plecase, nu mai avea rost să se obosească.
— Nu, şi aşa cred că am tensiunea ridicată. Hai, vino încoace, cedă Fred şi îşi trecu braţul peste umerii ei, trăgând-o mai aproape pe canapea.
— Atunci, poate… altceva? se pisici Mimi simţind că apăruse o mică fisură în zidul după care se baricadase Fred şi prin care ar fi putut să se strecoare înapoi.
Contând pe neatenţia lui, îi aşeză unul dintre picioare peste genunchi şi, cum la televizor transmisia Revoluţiei române în direct era întreruptă de reclame la fast-fooduri
care îi dezgustau pe amândoi, se trase cu totul peste el, desfăcându-şi halatul şi acoperind ecranul cu trupul ei alb ca o lumânare gata să lumineze de câtă tensiune acumulase. Mâinile i se mişcau rapid, pricepute, ştiind ce să apese, ce să mângâie, când să întârzie leneşe aşteptându-i membrul să zvâcnească, îi sugea degetele pe rând în timp ce se lăsa pătrunsă, gângurindu-i răguşit în ureche:
— Nu-mi place să las lucrurile neterminate…
Atunci se auziră primele împuşcături pe ecran. Fred explodă înăuntrul ei şi cu un efort uriaş reuşi s-o ridice cât să poată vedea la televizor pe sub pântecul ei încă zvâcnind cum revoluţia începută de catifea se transforma într-una sângeroasă.
— Dumnezeule, ce fac acolo? Se împuşcă? E în direct? a ţipat Mimi cu ochii holbaţi în televizor, a sărit de pe canapea şi şi‑a pus mâinile în cap cum făcea de mică, imitând-o pe maică-sa, când auzea de vreo nenorocire.
Arătau imagini din Piaţa Palatului, gloanţe zburând prin aer, busculadă, mulţimea alergând sub tirul mitralierelor. Incendiaseră Biblioteca Naţională, se trăgea încontinuu, de peste tot. În balconul fostului Comitet Central al Partidului Comunist revoluţionarii ţipau în microfoane : „Fără violenţă !“, „Nu trageţi !“, „Opriţi focul !“.
În cele două zile care au urmat toată lumea era cu ochii pe România. Din ecranul televizorului curgeau cele mai contradictorii veşti : cuplul Ceauşescu va fi judecat în procedură de urgenţă, turnura sângeroasă se datora ripostei trupelor de gherilă credincioase dictatorului, care ar fi încercat să înăbuşe Revoluţia, să‑l elibereze şi să‑l readucă la putere ; teroriştii otrăviseră apa, trăgeau de pe clădiri, pătrundeau în spitale şi măcelăreau tot ce le ieşea în cale, plănuiau să arunce în aer instituţii publice, combinate chimice, rezervele de sânge ale spitalelor. Crainicii chemau oamenii în stradă să opună rezistenţă forţelor contrarevoluţionare. Se anunţa că deja existau zeci de mii de victime în toată ţara.
Mimi şi Edi plecau dimineaţa la serviciu, iar Fred rămânea cu ochii în televizor. Nu pricepea absolut nimic. Cine în cine trăgea. De ce începuse totul ca o chermeză populară şi cine era în spatele acelui scenariu sângeros izbucnit brusc tocmai când toate păreau încheiate ? ! Poate că oamenii acolo vor fi mult timp hăituiţi de terorişti, obligaţi să se ascundă, viaţa le va schimba un coşmar cu altul ! Poate vor trăi într‑o indefinită stare de urgenţă, într‑un continuu război civil. Şi maică‑sa, care era singură în Bucureşti… Şi el ce să facă ?
Se simţea neputincios şi ridicol, instalat pe canapea în Brooklyn, la fel de neputincios şi de ridicol cum se simţise pe vremuri, în anii de obedienţă în dictatură. Lucrurile se petreceau fără el, în afara lui, nu era decât un spectator pasiv al acestei răsturnări dramatice la care un timp sperase pe ascuns, dar la care până la urmă renunţase să se mai gândească.
Aţipea în pauzele publicitare ale canalelor de ştiri, chinuit de întrebări, vinovat, sub imperiul spaimei, înconjurat de ziare, cu telefonul pe piept. Vorbise de câteva ori cu maică‑sa, îşi sunase în România rude, foşti prieteni ori colegi, dar nimeni nu părea să ştie ori să înţeleagă prea multe. Şi acolo domneau frica şi confuzia.
Mai venea şi Edi cu teoriile lui :
— Se bat serviciile secrete între ele. Au nevoie de victime ca să legitimeze lovitura asta de stat şi să preia puterea. Cine credeţi că sunt teroriştii ? Trupe speciale. Securişti, paraşutişti, KGB-işti, lunetişti de‑ai dictatorului. Zice că lua orfani, îi creştea sub pământ şi îi antrena să‑l păzească. N‑aveau mamă, n‑aveau tată, n‑aveau Dumnezeu. El şi nevastă‑sa le erau şi mamă, şi tată, şi Dumnezeu. Fanatici. Plus soldaţi de‑ai lui Saddam. Teroriştii arabi aveau tabere de antrenament în Carpaţi. Ceauşescu şi Saddam au fost ca fraţii.
În ajun de Crăciun toate televiziunile anunţau că vor da în direct procesul cuplului de dictatori Ceauşescu. Mimi făcuse tradiţionalele sarmale şi se aşezaseră toţi trei la masă în faţa televizorului. Edi nu părea prea încântat. De Crăciunul ei nu‑i păsa, iar Revoluţia începuse să‑i cadă greu. Mimi încerca să‑l îmbuneze.
— Crezi că Fred ar putea să‑şi fumeze pipa aici ?
— Aici unde ?
— În sufragerie.
— Nici vorbă.
— Hai, măi, nici la Revoluţie n‑are voie ? ! Crezi c‑o să ne arate procesul ?
— Aici eu nu vreau fum. Slavă Domnului, că se va termina în curând şi chestia asta ! a bombănit Edi plictisit.
Fred a sărit de pe scaun şi a dat sonorul mai tare.
La emisiunea lui Larry King era invitat chiar Sebastian Solomon, prezentat ca scriitor român disident, cunoscut în mediile literare din New York.
— Îl ştii ? l‑a întrebat Mimi.
— Da, s‑a eschivat Fred, deşi nu am fost niciodată apropiaţi.
Solomon avea un pulover roşu sport şi povestea degajat despre tirania lui Ceauşescu, înfometarea din ultimii ani şi cenzura politică, dădea detalii picante despre tabieturile dictatorului, cu detaşarea cinică a celui care a trăit departe de coşmar şi îşi poate permite speculaţii pe gustul presei în căutare de senzaţional.
