Ne-am întâlnit vineri, ultima vineri a lui martie. Era atât de dimineață, încât cafeneaua unde ne-am dat întâlnire nu era deschisă, așa că am stat pe terasă, noi doi și o pisică, care tot la el trăgea. Între timp, s-a deschis și localul, dar noi tot pe terasă am rămas.
De ce am vrut interviu cu Cezar Grumăzescu? Pentru că l-am văzut pe scenă jucând așa cum îmi place mie: cerebral, atent la detalii și construindu-și rolurile din gesturi, cuvinte și relația cu ceilalți. Pentru că l-am văzut și atunci când nu joacă, pe la diverse evenimente culturale, deseori însoțit de Irina, prietena lui, de care este tare mândru (are și de ce!). Are o seriozitate aproape nespecifică pentru cei din generația lui, plus o charismă care-l face să se evidențieze. Dar mai are și acel firesc atât de greu de întâlnit în zilele noastre.
În stagiunea curentă îl puteți vedea jucând în: Apa vie, regia Ștefan Lupu, Teatrul Mic; Ținutul din miezul verii, regia Vlad Massaci, Teatrul Mic, Deşteptarea Primăverii, regia Vlad Cristache, Teatrul Mic; Viața şi moartea lui Richard al II-lea, regia Radu Iacoban, Teatrul Mic, The History Boys, regia Vlad Cristache, Teatrul Excelsior; Băiatul din Brooklyn, regia Cristi Juncu, TES; Tartuffe, regia Laszlo Bocsardi, Teatrul de Comedie.
Ai avut un martie foarte plin în spectacole și evenimente. Dacă ar fi să încep clasic, te-aș întreba: cum ai ajuns aici? Dar eu o să vreau să încep altfel: alege-mi unul dintre aceste spectacole și povestește-mi începutul. 🙂
Chiar a fost o perioadă plină; n-am mai avut de multă vreme atât de multe spectacole și, mai ales, unul după altul și diferite. De miercuri tot joc în continuu. Și e foarte fain, pe de o parte, dar, pe de altă parte, mă simt un pic golit. Gol pe dinăuntru.
N-am să zic de un spectacol anume, ci am să zic de Teatrul Mic, pentru că majoritatea acolo se joacă. Să joc aici, la Teatrul Mic, a venit după o perioadă în care n-am jucat nimic. Prima mea perioadă de „nu fac nimic”. După facultate, lucrurile la mine au mers foarte natural și bine; am avut foarte multe proiecte, n-am stat niciodată să mă gândesc dacă o să mă angajez sau nu, pentru că lucrurile mergeau foarte bine încă din timpul facultății. Și dintr-odată, după aceea, m-am izbit de o stagiune întreagă nu doar fără repetiții, ci spectacolele pe care le aveam nu se jucau. Mă trezeam luni dimineața și-mi dădeam seama că în următoarele patru săptămâni nu am decât două sau trei spectacole. Și toată stagiunea aceea m-a lovit foarte puternic. Am trecut prin niște stări contradictorii și foarte grele.
Deșteptarea primăverii – Teatrul Mic Credit foto: Mihaela Tulea
Cred că asta e o chestie pentru care nu vă pregătește nimeni în facultate.
Culmea e că Marius Gâlea, primul meu profesor din UNATC (un profesor care a fost foarte bun cu mine, primii pași i-am avut alături de el și am avut o chimie bună) exact asta mi-a spus, din prima. Dar niciodată nu te gândești la asta, mai ales când proiectele vin unul după altul, în șir.
Legat de generații, se simte diferența dintre generația seniorilor și cea a voastră, a tinerilor, a noilor-veniți?
Se simte, dar într-un sens constructiv. Până acum n-am avut niciun episod neplăcut, și deja sunt la al cincilea sau al șaselea spectacol.
Ai un fizic care te ajută. În ciuda tinereții, poți aborda și roluri de bărbat matur(izat). Cât de greu ți-a fost să-ți intri în piele? Schimbi ușor rolurile/vârstele?
Sincer să fiu, în timpul facultății am fugit foarte mult de rolurile de june-prim.
Dar, eu, culmea, nu te văd în rol de june-prim. Mai degrabă în rol de James Bond.
Da, dar în facultate multă lume mă asocia cu rolul de june-prim și mie mi se părea plictisitoare tipologia. Eu eram avid după roluri care să mă provoace mult mai mult. Faptul că nu mă asociez cu personajul pentru mine este un avantaj. Și o căutare, o provocare și mai mare. Mai degrabă este o provocare să joci un personaj mai mic ca vârstă, cum a fost în The History Boys sau în Deșteptarea primăverii. E o linie foarte fină între a juca copilul și a-l maimuțări.
Viața și moartea lui Richard al II-lea – Teatrul Mic
Schimbi ușor rolurile?
E foarte simplă treaba asta. Ține de text. Tot timpul stau și caut în text personajul; dacă în timpul facultății mai aveam frica asta, să nu aduc un personaj într-altul, acum n-o mai am.
Adică să nu te aduci pe tine în rol?
Textul ăla te face deja să fii altcineva. Întâmplările și povestea personajului îl fac diferit. Tot timpul mă duc la text.
Roluri pozitive sau negative?
Cred că toată lumea le preferă pe cele negative! 🙂
Comedie sau dramă? Teatru social sau registrul clasic? Ce ai jucat cel mai mult, ce ți-ar plăcea pe viitor să joci cel mai mult?
Foarte mult, în timpul facultății, îmi plăceau rolurile de dramă, mă regăseam în ele. Trebuie să recunosc că am pornit foarte multe roluri pe fondul unor suferințe personale și m-am inspirat foarte mult din momentele mele de vulnerabilitate maximă.
Ești un caz fericit că te susțin ai tăi!
Totul a pornit de la pariul ăla; efectiv, la propriu, a fost un pariu: iau premiul ăsta, mă susțineți! Părinții mă susțin în continuare foarte mult, în ciuda faptului că n-am intrat de prima oară la facultate. Ei au fost cei care au insistat: „Nu, trebuie să rămâi în București, trebuie să mergi mai departe!”. În ultimul timp, de când cu Apa Vie și cu Viața și moartea lui Richard al II-lea, am început să mă simt foarte bine jucând comedie. Am primit câteva propuneri să joc comedie în viitor și m-am bucurat mult pentru aceste oferte.
Apa Vie – Teatrul Mic
Dar ți s-a întâmplat vreodată ca, nu știu, zic un nume la întâmplare, Cristache sau altcineva, să-ți propună un rol și tu să-l refuzi?
Nu, am foarte mare încredere în ei! Cu unii dintre ei am crescut împreună și, de regulă, am mare încredere în oamenii cu care lucrez. Trebuie să recunosc că mă ghidez foarte mult și după personalitatea fiecăruia în parte.
Ți-ai dori să lucrezi cu Afrim, de exemplu?
Da, foarte mult! Pentru că m-ar provoca! M-ar scoate din zona de confort. Până acum n-am prea refuzat proiecte. Și în timpul facultății și acum trăiesc conform moto-ului „Trebuie să lucrez!”. Sunt extrem de conștient că a fi prezent cât mai mult pe scenă e cea mai bună școală. Și chiar dacă sunt într-un proiect în care mă simt mai puțin fericit, s-ar putea să fie unul din care să învăț mult mai multe decât din altele în care mă simt fericit făcând rolul.
Când vine vorba de regizori și, mai ales, de cei pe care-i cunosc, mă ghidez în funcție de personalitatea lor. De exemplu, Bobi Pricop, lucrul cu el a fost ca o școală pentru mine. Au fost primii pași cei făcuți cu el. A fost un fel de militărie care mi-a servit extraordinar de bine, fiind la început. Toată rigoarea pe care o am acum e de la Bobi. După aceea, Vlad (Cristache – n.m.) e genul de regizor care merge foarte mult pe sensibilitate, Vladimir a fost cel care mi-a dat cea mai mare libertate. Și am fost foarte atent să văd ce vrea fiecare și să pot lua tot ce pot de la fiecare în parte. Când mă întâlnesc pentru un alt proiect cu ei știu deja la ce să mă aștept și mă las pe mâna lor.
Care ar fi ingredientul cheie în construcția unui rol, din perspectiva ta de actor?
Textul! E plasa mea de siguranță!
Experiența cu primul rol principal (în facultate și după aceea la Teatrul Foarte Mic – Numele în regia lui Vlad Cristache) m-a făcut să-mi dau seama că e o responsabilitate imensă și de aceea mă bucur foarte mult de tot parcursul meu de până acum, cu roluri care au crescut în timp ca dimensiune. Și mi-am dat seama că s-ar putea să fie un traseu foarte bun până la momentul când o să ajung să joc un rol principal. Și vorba domnului David Esrig: nu există roluri mici, există doar actori mici. Am avut parte de o experiență extraordinară la dumnealui la facultate, timp de două luni, cât a durat workshopul.
În Apa vie am apreciat enorm felul cum faci tranziția de la un rol la altul (schimbările s-au realizat de la sine și aici cred că este și meritul lui Ștefan Lupu, regizorul – n.m.). Cât de provocator este pentru tine un diptic? Dar un triptic?
E un fel de armată. Mă obligă să fiu extrem de atent, de agil!
Cât de mult trebuie să te ții pe tine în mână?
Apa Vie – Teatrul Mic
Asta e cea bună armată, apropo de frica de a fi același în roluri diferite! În Contra progresului, în regia lui Bobi Pricop, jucam cinci roluri. Și acolo chiar am învățat multe.
Cât de epuizat ieși dintr-un astfel de spectacol? E reală povestea cu slăbitul pe spectacol nu știu câte kg?
Nu știu cât e adevărată este povestea! (și începem să râdem amândoi) Dar știu că la Apa vie slăbesc, nu știu și cât, e adevărat. Dar, uite, luni, după The History Boys și o serie de șapte-opt roluri în spectacole diferite, am ajuns acasă și eram gol. Mă simțeam nu pierdut, ci sfârșit. Eram lângă mine…
Cum te remontezi după astfel de momente? La ce apelezi: muzică, cărți, sală?
Lucrul care mă echilibrează cel mai mult e casa mea, din ea făcând parte și Irina și cele două pisici. Echilibrul pe care-l am acasă, eu fiind și un semigospodar, contează foarte mult pentru mine. Sunt într-o permanentă renovare de vreo cinci ani! 🙂 Dar asta mă echilibrează, de fapt, foarte mult. Am o familie a mea.
Cât de matur trebuie să fii ca să abordezi un dublu sau triplu rol? Există o vârstă optimă pentru o astfel de abordare?
Aș fi făcut dublu rol și în primii ani! 🙂 Mă bucur când văd că am dublu sau triplu rol, pentru că am treabă mai multă, am de căutat. Nu știu dacă ai nevoie de o anumită maturitate pentru toată această construcție, ci mai degrabă de un spirit de joacă foarte puternic. Eu încă mă identific foarte mult cu copilul din mine!
A, deci îți trebuie o anumită candoare ca să faci un dublu/triplu rol? Asta chiar n-o știam!
Da, chiar cred asta! Nu e vorba de nebunie, pentru că asta ar însemna să-mi pierd controlul! Și eu nu văd cum aș putea face meseria asta fără control.
Jonglezi între mai multe teatre: Teatrul Mic, Teatrul Excelsior, Teatrul de Comedie, Teatrul Evreiesc de Stat. Unde te simți acasă? Care este scena pe care ai simțit că ai dat tot ce poți din tine?
Nu știu dacă „a te simți acasă” are neapărat legătură cu „a da tot ce poți în momentul acela”. Dau tot ce pot pe scenă, oriunde ar fi ea. Mă simt acasă la Teatrul Mic. Datorită oamenilor, nu neapărat datorită performanțelor mele de pe scenă.
The History Boys – Teatrul Excelsior
Da, dar la felul cum stau lucrurile în România de acum, tu, actor, să-ți bați capul să-ți cauți colaborările, mi se pare că-ți fură enorm din energia pe care poți să o ai pe scenă.
Da, eu la capitolul acesta chiar mă simt nepriceput. Pentru că, pentru mine, asta e o meserie în toată regula (aceea de a face PR etc.), iar eu nu mă pricep la asta. Îi admir din toată inima pe cei care zilnic se promovează pe ei. Eu nu-mi găsesc inspirația necesară pentru a face asta. Știu că nu e bine cum procedez eu. Dar chiar nu mă pricep să mă promovez pe mine și munca mea. Mi-am adus aminte că atunci când am făcut parte din proiectul „10 pentru film – TIFF” când ne învățau cum să ne promovăm imaginea, eu spuneam tot timpul: „Dar de ce trebuie să fac eu chestia asta? De ce eu? Eu sunt actor și trebuie să-mi fac meseria de actor!”. Dar îmi dau seama că greșesc.
Există un loc care a contribuit definitoriu la ceea ce ești tu acum, ca profesionist?
Un loc nu, există oameni! Întâlnirile pe care le-am avut m-au făcut să fiu cine sunt astăzi!
Ai avut întâlniri providențiale!
Chiar da! Cea cu Bobi Pricop, cea cu Vladimir și cea cu Vlad Cristache. Cei trei muschetari care m-au ajutat foarte mult în formarea mea. Ei sunt garda tânără. Dar am avut și întâlniri providențiale și tot felul de revelații și lucruri care mă ajută și acum ca rezultat al întâlnirii cu domnul Juncu, cel care, după cele două-trei luni de repetiții m-a făcut să mă simt un pic mai bun; e ca un chirurg care te ajută să fii adevărat. Și aveam mare nevoie de asta atunci! Te ajută să fii natural, să nu te duci în bălării. Întâlnirile cu domnul Andrei Șerban (la cele două workshopuri) și cu domnul David Esrig…
Care e diferența dintre Andrei Șerban și David Esrig? Ce-ai învățat de la unul, ce-ai învățat de la celălalt?
De la domnul Șerban am învățat multe despre energie și despre puterea mea de muncă și despre sacrificiul pe care trebuie să-l faci pentru meseria ta. De la domnul Esrig am învățat cât de important este textul! Cât de mult poți să dezvolți plecând de la text, fie că e o simplă replică sau un monolog. Felul în care construia pentru fiecare cuvânt al lui Shakespeare o poveste m-a lăsat mut. Încă nu stăpânesc chestia asta, e clar că ai nevoie de multe cărți ca să ajungi la acest nivel. Dar această imaginație… fiecare cuvânt are în spatele lui o altă sumedenie de cuvinte și o poveste.
Apa Vie – Teatrul Mic
Actor de teatru sau actor de film? Unde te vezi tu ca fiind cel mai bun?
Momentan mă simt foarte bine pe scenă. Dar îmi doresc extraordinar de mult să fac film! Extraordinar de mult! Nu fac diferența! E meserie!
Viața șimoartea lui Richard al II-lea – Teatrul Mic
Îți construiești atent imaginea publică? Există un Cezar Grumăzescu – persoană publică și un altul, persoană oarecare?
Mie nu-mi place să vorbesc foarte mult despre mine. La primul interviu am plâns, pentru că eram foarte emoționat că mi se acordă atenție. Eu, Cezar-din-viața-de-zi-cu-zi, nu sunt foarte interesant. Îmi doresc ca lumea să fie atentă la meseria mea, la rolurile mele și, din punctul meu de vedere, poate să nu fie deloc atent la mine. Să cultiv personalitatea mea, pentru ca după aceea, prin intermediul acesteia, lumea să vină la spectacolele mele, nu mi se pare o direcție bună. Ci, mai degrabă invers. Să vină lumea la teatru și să vadă ce fac în meseria mea și atât.
Știu că ești printre puținii actori matinali. Și mi-ai spus și de ce. Și, dacă mă uit și la programul tău destul de încărcat, înțeleg că disciplina e un factor cheie. În relația cu regizorii și colegii de scenă/spectacol cât de mult te-a ajutat această disciplină? A fost vreun moment când ai simțit că te încurcă?
Eu am făcut baschet când eram mic și am încercat să mă duc pe perfomanță. Evident că n-am putut să fac asta, pentru că eram mic de statură, dar aveam detentă și alergam mult pe teren. De asta am și jucat extremă dreapta. Nu dădeam eu coș, dar nici nu mă prindeau pe teren! 🙂 M-a ajutat mult disciplina în viață! Chiar dacă în copilărie l-am urât pe tata pentru toate diminețile în care m-a trezit la ora șapte, acum îi mulțumesc! Chiar și la un an după ce am plecat de acasă, mă suna tata în fiecare zi la ora șapte! (și râdem amândoi în hohote) La mine acum e deja automatism. Dacă se întâmplă să mă trezesc după ora nouă, am senzația că mi s-a dus toată ziua.
Ținutul din miezul verii – Teatrul Mic
Numește-mi cele mai importante ingrediente care te-au ajutat să devii ceea ce ești acum: cărțile, filmele, sportul, hobby-urile?
Eu o să-ți vorbesc despre… oameni! Primul e Nae Iliescu (m-a pregătit pentru admiterea la facultate), care mi-a spus: „Du-te la examen și fii tu, prost, bun, nu contează! Fii tu!” Mi-a spus că oamenii trebuie să înțealeagă cine sunt! Și asta mi-a adus o anumită relaxare în relațiile cu oamenii. Sportul mi-a creat rigurozitate… dar cel mai mare impact asupra mea l-au avut oamenii. De foarte tânăr am avut curiozitatea de a înțelege cum sunt oamenii și de a înțelege ce așteaptă ei de la mine. Am avut mereu norocul de a fi cineva în jurul meu care să mă ajute! În timpul școlii am avut-o pe doamna Dănăilă, care a vrut să mă învețe franceză din proprie inițiativă, nu mi-a cerut niciun ban. După aceea a fost Mira Cucinski care m-a luat în trupa de teatru, în ciuda faptului că nu știam o boabă de franceză. În timpul facultății a fost domnul Marius Gâlea,
Întrebarea mea de final: cui i-ai face o reverență acum, pt ceea ce ești?
Sunt foarte mulți oameni, dar cel mai mult fratelui meu, tatălui și mamei mele. De la Claudiu am învățat ce înseamnă să mergi înainte, oricât de greu e. De la mama am învățat să iubesc, iar de la tata am învățat să muncesc.
Sursa foto:
- fotografiile din APA VIE – Mihaela și Valentin Tulea
- fotografiile din DEȘTEPTAREA PRIMĂVERII – Adi Bulboacă
- fotografiile din ȚINUTUL DIN MIEZUL VERII – Bogdan Catargiu
- fotografiile din VIAȚA ȘI MOARTEA LUI RICHARD AL II-LEA – Adi Bulboacă
- fotografia din THE HISTORY BOYS – Adi Bulboacă
