-Scurtă expunere despre Săptămâna Pătimirilor–
«Ca și spațiul, Timpul nu este nici omogen și nici continuu pentru omul religios. Există intrervale de Timp sacru, ca de pildă timpul sărbătorilor (în cea mai mare parte periodice) și, pe de altă parte, Timpul profan, durata temporală obișnuită în care se înscriu actele lipsite de semnificație religioasă. Între aceste două feluri de timp există, bineînțeles, o ruptură; dar, prin mijlocirea riturilor, omul religios poate „trece” cu ușurință, de la durata temporală obișnuită, la Timpul sacru.» (Mircea Eliade, Sacrul și profanul, editura Humanitas, 2017).
Am ales să încep scurta mea expunere teologică despre semnificația fiecărei zile din Săptămâna Patimilor sau a Pătimirilor, cum ar fi mai corect spus, pornind de la un citat al unui „laic”, din două motive: mai întâi pentru a nu da o notă excluvistă acestui articol, care să pară de la prima frază a fi destinat strict teologilor, și apoi, pentru a porni de la premisa că orice om cu o oarecare vocație a religiosului, percepe timpul Sacru în mod diferit față de cel profan, și se manifestă diferit față de acesta, chiar dacă nu este nici preot, nici încadrat în vreo oarecare formă de instituționalizare a religiei.
Cu siguranță Săptămâna Pătimirilor este pentru creștini, timpul Sacru cu cea mai lungă desfășurare neîntreruptă, și de bună seamă, cea mai intensă. Preț de o săptămână încheiată, de la Duminica Intrării Domnului în Ierusalim (sau a Floriilor, cum este cunoscută în popor) și până la slăvita Sa Înviere din morți, timpul profan se suspendă și toată suflarea creștinească reiterează și, în parte, retrăiește alături de Mântuitorul Iisus Hristos, toate evenimentele ce s-au petrecut în ultima săptămână de propovăduire a Acestuia.
Duminica Intrării în Ierusalim a Domnului Iisus Hristos.
Deşi El a intrat smerit, călare pe un măgar (exact ca în profeția vechi testamentară a prorocului Zaharia), mulțimile l-au ovaționat ca pe un împărat. Aflaseră cu toții de minunea învierii lui Lazăr, cel mort de patru zile și în jurul său se conturase deja imaginea unui proroc puternic ce avea să-i izbăvească de asuprirea romanilor. Pentru că în acele timpuri, din imaginea acelui Mesia cel prezis de proroci nu mai rămăsese decât liderul politic. Dar dintre toate uralele, El nu s-a bucurat decât de cele rostite de copii. Pentru că erau singurii care le rosteau din suflet. Dintre ceilalți, mulți aveau să îi dorească moartea, peste numai câteva zile…
Cum ar trebui să se raporteze creștinii la acest eveniment? Simplu: trecând în tabăra pruncilor. Și rostind „Osana, Fiul lui David!”, înțelegând că Hristos este într-adevăr Împărat, dar nu unul politic, ci unul a cărui misiune este izbăvirea omului din robia păcatului și a morții.
Sfânta și Marea Zi de Luni
Luni, în Săptămâna Pătimirilor, rememorăm un moment foarte tensionant și cumva neobișnuit, și anume acela în care Iisus intră în Templul din Ierusalim şi îi alungă de acolo pe cei care făceau comerț, răsturnându-le mesele cu mărfuri și bani. A fost unicul moment în care Iisus a fost mânios. Dar a fost o mânie sfântă, căci prin aceasta a făcut ordine în Casa de pe pământ a Tatălui Ceresc. Acest gest i-a iritat şi mai mult pe farisei şi pe cărturari, care au devenit şi mai înverșunați în hotărârea lor de a-l ucide.
Ştiu, sunt mulți care ar consideră că şi astăzi ar fi nevoie de o astfel de acțiune. Dar, să fim lucizi: neghine în ogorul Domnului au existat dintotdeauna. Iar pilda neghinelor a fost explicată foarte clar de însuşi Hristos. Practic, şi ceea ce a săvârșit Mântuitorul în această zi a fost tot o punere în practică a acestei pilde. Noi însă să nu ne erijăm în Hristos şi să judecăm şi să facem curat în Casa Domnului, după cum ne dictează mintea noastră omenească. Singur, Hristos Domnul este în măsură să realizeze ordinea. Nouă nu ne este alta mai de folos decât reflecția asupra stării noastre duhovniceşti. Fiecare să se cerceteze pe sine şi astfel să meargă cu inima smerită la scaunul de duhovnicie, la întâlnirea cu duhovnicul şi cu Hristos, dacă nu a făcut-o deja până în acest moment.
Sfânta și Marea Zi de Marți
În ziua de marți a Săptămânii Pătimirilor, se rememorează acel „straniu” episod în care Hristos blestemată un smochin neroditor pentru că nu a avut roade pentru a îl hrăni. Evangheliştii menționează că nici măcar nu era vremea smochinelor. Ceea ce face actul Mântuitorului şi mai de neînțeles.
Care este însă înțelesul duhovnicesc al acestui blestem? Părintele Nicolae Steinhardt spune că smochinul a fost blestemat tocmai pentru că a refuzat sa îl hrănească pe Hristos pretextând că nu este vremea lui. Ceea ce înseamnă că înaintea Domnului nu ne putem înfățișa cu scuze de acest fel. Când ți se cere să faci un bine, îl faci chiar dacă nu te simți pregătit. De altfel, să ne amintim de episodul cu nunta din Cana Galileii: atunci Hristos a săvârșit prima Sa minune deşi îi spusese maicii Sale că vremea Sa încă nu venise.
Sfânta și Marea zi de Miercuri
În Miercurea Mare, accentul cade pe actul de vânzare al lui Iuda. Este ziua în care cărturarii și ierarhii iau hotărârea de a-L prinde și judeca pe Hristos, iar Iuda Iscarioteanu, „cu iubirea de arginți înbolnăvindu-se” ia hotărârea de a-L vinde pe Hristos.
Aici s-ar cuveni să ne oprim puțin asupra figurii lui Iuda. Nu pentru a-l judeca pe el ca om, pentru că de altfel nici nu stă în măsura noastră să facem aceasta, nici pentru a ne lansa în speculații de tip „Evanghlia după Iuda”, cu privire la rolul său de împlinitor al Scripturilor și participant activ la mântuirea lumii, ci mai cu seamă pentru a ne apleca asupra păcatului care l-a stăpânit pe el: iubirea de arginți. Să înțelegem unde poate duce această plagă sufletească și să ne cercetăm cu de-amănuntul să vedem dacă nu cumva și noi suntem într-o stare asemănătoare.
Sfânta și Marea Zi de Joi
Ziua de joi din Săptămâna Pătimirilor este cea mai plină de evenimente: pregătirea cinei celei de pe urmă, Cina în sine, al cărei punct culminant l-a reprezentat instituirea Sfintei Euharistii, miezul cultului creștin, în general, și al Sfintei Liturghii în special, ultimul discurs al Mântuitorului adresat ucenicilor, vinderea efectivă, rugăciunea lui Hristos din Grădina Ghetsimani, prinderea și arestarea Acestuia, procesul sumar și infam, descris prin ducerea de la Ana la Caiafa și în final la Pillat din Pont, care nu a înțeles nimic din pledoaria Mântuitorului, proces în timpul căruia s-a petrecut și lepădarea Sfântului Apostol Petru și răspândirea celorlalți ucenici, cu excepția Sfântului Apostol Ioan.
Faptele petrecute în această zi sunt descrise pe larg în fiecare dintre cele patru Evanghelii. Dacă aș încerca să dezvolt aici fie și numai cu câteva fraze fiecare eveniment, acest articol s-ar transforma într-un curs de seminar teologic. De asemenea, toate acestea sunt evocate și în cadrul slujbei Deniei „Celor 12 Evanghelii”, săvârșită în seara zilei de joi, în fiecare biserică creștin – ortodoxă, pe care vă invit călduros, să mergeți să o vedeți și mai ales să o trăiți.
Mă voi opri totuși asupra unui singur aspect. Și anume, lepădarea lui Petru. Și, la fel ca în cazul lui Iuda, nu invit sub nicio formă la judecarea atitudinii lui, ci doar la o scurtă, dar profundă reflecție. În primul rând, trebuie să luăm seama la faptul că, deși stătuseră atâta timp lângă Iisus Hristos, ucenicii erau încă niște învățăcei care de altfel nici nu înțeleseseră mare lucru din cuvânarea Mântuitorului de la Cina cea de Taină. Abia după Învierea Domnului și mai cu seamă după Pogorârea Sfântului Duh peste ei, aceștia „se îmbracă cu putere de sus” și capătă curajul de a propovădui deschis învățătura lui Hristos. Revenind la Petru, trebuie înțeles că s-a lepădat, din frică, dintr-o slăbiciune pur umană. Câți dintre noi n-am fi procedat la fel? Exegeții duhovnicești ai Noului Testament spun că, în momentul lepădării, Petru a căzut din starea de apostol și s-a asemănat cu Iuda, fiind pe aceeași treaptă cu acesta. Dar ceea ce l-a salvat pe Petru, a fost faptul că, spre deosebire de Iuda, care a căzut în păcatul deznădejdii și nemaiașteptând Învierea, s-a spânzurat, acesta și-a plâns păcatul cu amar, dar a așteptat deznodământul. Și după o întreită reafirmare a iubirii sale pentru Hristos, care avea să anuleze întreita lepădare, el va fi repus în funcția de apostol, dovedindu-se ulterior unul dintre cei mai activi și mai inimoși propovăduitori. Și asupra acestui aspect aș vrea eu să atrag atenția. Să vă invit să reflectați asupra faptului că toți greșim față de Hristos, dar că El ne va ierta cu siguranță pe fiecare în parte, dacă vom fugi de păcatul deznădejdii și ne vom reafirma iubirea și devotamentul față de El, dovedindu-l desigur și prin faptele iubirii creștine față de semenii noștri.
Sfânta și Marea Zi de Vineri
Evenimentele petrecute în Vinerea Mare reprezintă, fără doar și poate, punctul culminant al Pătimirilor. Bătăile, scuipările și batjocorirea lui Hristos, culminând cu purtarea crucii și cu supliciul răstignirii de pe muntele Golgota, au pentru noi un înțeles duhovnicesc foarte greu de pătruns. Este foarte greu de înțeles cu o minte omenească de ce era nevoie de atâta durere și de atâtea chinuri suferite de Mântuitorul nostru. Cu toții ne punem întrebarea dacă nu se putea oare și altfel. Dar nu, cu siguranță nu se putea altfel și fără îndoială nimic din ceea ce s-a întâmplat nu a fost fără o semnificație precisă, toate făcând parte din planul de mântuire al oamenilor, plan croit din veșnicie de Atotînțeleapta Treime.
Nouă însă, una ne este cel mai de folos a învăța din evenimentele acestei zile: iertarea. Dacă Hristos, pe cruce fiind pironit în cuie, la un pas de a-și pierde conștiința din cauza durerii trupești, căci a fost și om desăvârșit și toate pătimirile le-a purtat omenește, nu dumnezeiește, a putut ierta cu atâta căldură celor ce l-au chinuit și răstignit pe nedrept, cu siguranță nici nouă nu este imposibil să iertăm, indiferent ce rău ni s-ar pricinui de cei ce nu ne iubesc. Cu atât mai mult cu cât, niciun om nu a mai suferit chinuri de o asemenea intensitate, exceptându-i poate pe martirii ce s-au dovedit vrednici de numele de creștin, urmându-i întru totul lui Hristos.
A urmat, spre seara zilei de vineri, moartea, pogorârea de pe cruce și punerea în mormânt a Domnului nostru Iisus Hristos, moment din care am putea reține și admira curajul și loialitatea Apostolului Ioan și a lui Iosif din Arimateea, ucenic al Domnului, dar întru ascuns, care, iată, acum se dă pe față și merge plin de curaj la Pillat pentru a cere trupul lui Iisus.
De menționat că, în toate bisericile creștin – ortodoxe, în cadrul slujbei de Denie din Vinerea Mare, se cântă Prohodul Domnului, acea cântare de tânguire, care însă este menită mai cu seamă, să prevestească Învierea.
Sfânta și Marea Zi Sâmbătă
Este ziua tăcerii absolute. Ziua în care, se pare că toată lumea a rămas încremenită în nemișcare. Ziua în care iudeii serbau Sabatul, iar ucenicii și Maica Domnului își trăiau durerea de a-și vedea Învățătorul, respectiv, Fiul, mort și pus în mormânt. Toți au plâns, dar totuși, nimeni nu a deznădăjduit. Chiar dacă, niciunul dintre ei nu mai aveau în minte Învierea pe care Hristos și-o profețise de atâtea ori.
Și totuși…
Duminica, în zorii zilei, când Femeile Mironosițe au mers să ungă cu miresme trupul mort al lui Iisus, după obiceiul locului și al vremii, au găsit piatra răsturnată de la mormânt, și mormântul gol, semn că Hristos Domnul înviase din morți, întru Slava Sa și spre mântuirea lumii.
Dar, despre Înviere, voi reveni cu un articol separat, căci multe sunt de spus despre însemnătatea acestui eveniment unic în istoria mântuirii neamului omenesc și chiar în istoria laică a lumii întregi.
