Exerciții de proză scurtă

Mai mult sau mai puțin inspirat, titlul prezentării mele de carte parafrazează, de fapt, titlul unui recent volum de povestiri, Exerciții de liniște, semnat Cezar Amariei și apărut la Editura Polirom, colecția Ego Proză. Autorul este deja cunoscut cititorilor români cu romanul Zilele noastre mărunte, care a marcat, în 2018, debutul său editorial. Este și anul în care Cezar Amariei s-a înscris la cursurile de scriere creativă, organizate de Revista de povestiri, cursuri susținute inițial de Marin Mălaicu-Hondrari, apoi de Florin Iaru.

Pe coperta a patra a volumului de povestiri publicat anul acesta, Florin Iaru reconstituie succint momentul întâlnirii cu Cezar Amariei, moment pe care îl numește „o întâmplare fericită”, întrucât și-a dat seama repede că nu are în față un novice, o persoană care încearcă să scrie și care are nevoie de îndrumare în acest sens, ci „un scriitor matur, cu o experiență solidă de scris”. Printre calitățile sau atuurile de prozator, Florin Iaru a remarcat „precizia în compoziție, idei interesante, spirit de observație ascuțit”, dar mai cu seamă, la nivel stilistic, „o frază bine articulată”, exact ceea ce îi permite „să apese pe cuvintele care sună adecvat, firesc, natural”.

Am trecut în revistă toate aceste aspecte semnalate de Florin Iaru deoarece eu însămi, în calitate de cititor, am pornit de la ele spre carte; am fost, se poate spune și așa, provocată. Întoarcerea scriitorilor români (și nu doar a lor) spre proza scurtă nu mai este deloc o surpriză, în contextul în care, de ani buni, apar texte și volume de povestiri care atrag deja atenția și care impun prozatori stăpâni pe elementele structurale și pe tehnicile literare specifice.

În perioada interbelică, scriitorul român „își făcea mâna” cu exercițiile de proză scurtă, pregătindu-se pentru ansamblurile epice ulterioare; azi, prozatorii debutează direct cu romane și se întorc apoi spre textele de respirație scurtă, dar percutantă, cum se întâmplă și în cazul de față. Cele cincisprezece povestiri care se regăsesc în volumul Exerciții de liniște articulează ingenios o lume cunoscută cititorului, căci e lumea din jurul său, lumea în care trăiește zilnic, banală în aparență, lipsită de spectaculos, dar în care el, cititorul, descoperă treptat, cu uimire, cum i se corporalizează, scriptic vorbind, speranțele, dorințele secrete, fricile, derapajele. Bine dozate structural, alternând monologul pasiv cu cel interior, forma epistolară cu varianta diaristică, textele respectă, la nivelul conținutului, trăsăturile speciei ca atare: intrarea în „scenă” a personajului semnificant, conturarea rapidă a intrigii și a unui posibil conflict, dezvoltarea succintă și finalul adesea surprinzător-contrastant, cu impact major asupra cititorului. Altfel spus, autorul „își construiește orice poveste privind-o din toate părțile, cunoscându-i toate cotloanele(…), asamblează din piese de lego decorul acțiunii” (Florin Iaru). Personajele, îndelung observate în mediul lor de viață, evoluează inițial separate de povestea propriu-zisă, ca și cum ar relata ceva asumat pas cu pas, apoi relatarea se mută în prezent, personajul se conturează rapid, comportamental și prin dialog/monolog, iar tensiunea, acumulată deja din aglutinarea unor detalii și replici, se eliberează într-un mod care prinde mereu cititorul cu garda jos. Rezumate astfel, observațiile mele induc probabil ideea că e ușor să scrii proză scurtă. Nu e, chiar deloc. Imaginați-vă, de pildă, munca extrem de migăloasă a unui bijutier care lucrează în filigran; dacă nu e atent la detalii, la dozaj, la tot ce presupune finețe, ratează produsul finit.

Povestirile lui Cezar Amariei așază lupa în așa fel încât să decupeze și să aducă sub ochii cititorului diverse situații de viață: o femeie chinuită de insomnie, surmenată deja, care caută să obțină somnifere prin orice metode (rugăminți, șantaj sentimental, de la prieteni, din farmacii). Ceasul, mărunțind obsedant timpul rămas până dimineața, când trebuie să meargă la serviciu, ca și Lolita (pisica invidiată pentru că poate dormi fără grijă) nu fac decât să adâncească disperarea insomniacei. E analizată subtil obsesia pentru somn și e creată senzația unei posibile sinucideri pe fondul acestei maladii. Cititorul îi suflă în ceafă personajului, urmărindu-i degringolada. Portretul-robot al sinucigașei e oarecum dezamorsat în final: aflăm că femeia e gravidă, că stările de rău (insomnia, voma, zgomotele hiperbolizate etc.) se dezvoltă pe acest fond. Împinsă la limita extenuării, privind în jos, femeia găsește salvator gândul unui plonjon în gol: „Asfaltul, lacom, așteaptă” (Înainte să adoarmă).

Pe măsură ce trece timpul este o povestire epistolară despre legătura emoțională dintre un fost licean și profesoara de pian; experiențele lor de viață sunt prezentate lapidar, dar sugestiv, de-a lungul unor ani care îi aduc finalmente împreună.

În textul Un vin bun ai senzația unui debut înșelător calm, pentru ca spre deznodământ lucrurile să se precipite tragic, imprevizibil: un bărbat vârstnic obosește sub povara mai multor saci cu struguri pe care-i cumpărase, ca în fiecare an, pentru a face vin în apartamentul său de bloc, vin din care mai și vindea pe parcursul anului, amortizându-și astfel cheltuielile. Urcând sacii, bărbatul suferă un infarct, iar moartea (sufocarea) îi este grăbită de Miranda, fetița din vecini, care se așază pe pieptul lui, îndesându-i inocentă strugurii în gură.

Despre felul în care o femeie își educă propriii copii este vorba în povestirea Lumină lină: o șuetă între vecine și scena în care gazda, prinzându-și a nu știu câta oară băiețelul că fumează chiștoace și că își obișnuise și sora mai mică la acest obicei nesănătos, îi obligă pe amândoi să fumeze în fața ei și le stinge țigările pe obraz, sub privirile consternate ale vecinei.

Umbre, cea mai savuros-soresciană povestire aș zice, dezvoltă un subiect controversat în ruralitatea românească: dezgroparea unui mort despre care se presupune că s-ar fi transformat în strigoi și că ar chinui o fată tânără, îmbolnăvind-o. Scenele sunt cu potențial cinematografic prin analiza succintă a comportamentelor și prin arta dialogului spontan: Talpalan Neculai e chemat de vecinul său „la o țuică”, pretext pentru a i se cere ajutorul la tăierea/tranșarea unei capre bolnave; ulterior, intriga se complică umoristic (deși tragic, în esență), căci soția vecinului e îngrijorată din cauza fiicei, Marioara, pe care o vizitează și o „ghigosește” un mort recent, moș Chirtoi, fostul învățător din sat. Pornesc toți trei, noaptea, la preot, care le refuză citirea unei slujbe de dezlegare, apoi la cimitir, unde asistăm la dezhumarea „strigoiului” și decuparea inimii acestuia, pe fondul unei conversații absolut savuroase, alimentată din belșug cu țuica balsamică… La fel de reușite sunt și celelalte texte, în care relatarea propriu-zisă este completată rapid de evoluția personajelor și a situației/experienței trăite, precum și de finalul abrupt: o femeie de vârstă mijlocie, nefericită în căsnicie, își pregătește repetitiv momentul în care vrea să-i spună soțului că își dorește separarea; din discuția telefonică avută cu o prietenă aflăm tot „istoricul” de familie, dar odată ajunsă acasă, soțul o anunță scurt că are cancer (Eliberarea). Instantanee propune o altă situație, care evoluează tot imprevizibil: Ștefan, un fotograf de evenimente, e în drum spre locul de pescuit în care îl așteaptă prietenii. Printr-un intermezzo narativ, aflăm că vine de la o nuntă; pe drum, rememorează scenele comice de la petrecere, ironizând lipsa de viziune a mirilor privind organizarea, apoi scandalul stârnit de sosirea intempestivă a unei femei gravide cu mirele etc. Ștefan abia așteaptă să se laude în fața prietenilor cu tipa mișto agățată la nuntă, cu care și-a dat întâlnire. Brusc, tonalitatea narativă se precipită. Ștefan este atacat de câini agresivi, iar textul se termină abrupt, cu final deliberat deschis.

Textul cel mai adaptat la situația pandemică actuală este cel intitulat voit clișeistic Totul va fi bine, un veritabil jurnal de izolare și de boală, cu accente distopice, despre posibila pierdere a identității și a libertăților individuale. Povestirea-jurnal alternează inteligent pasajele optimiste, chiar comice, cu acelea în care alienarea produsă sub presiunea evenimentelor exterioare și prin lipsa apei și evident a spectrului deshidratării dă frisoane chiar și cititorului curajos.

Nu am citit romanul cu care a debutat editorial Cezar Amariei, carte finalistă la un prestigios festival internațional, din ce înțeleg, dar mă bucur să îl „cunosc” acum, prin acest excelent volum de povestiri, volum pe care îl recomand călduros și cititorilor noștri.

Exerciții de liniște de Cezar Amariei