Poate că nu ar fi rău ca la unele filme să fie introduse şi mesaje de avertizare de genul celui din titlu, care, mai în glumă, mai în serios, ar fi poate utile menajării unei dispoziţii ulterioare vizionării. Ar rezulta ceva de genul: „Atenţie! Glumele din film nu pot fi savurate de evreii practicanţi!”, în cazul unor comedii burleşti marca Woody Allen sau „Tehnicile şi efectele utilizate în film nu s-au inventat încă!” – pentru SF-uri hollywoodiene ultimul răcnet, provocatoare de angoasă şi nelinişte cu privire la viitorul omenirii. Nu de alta, dar ar fi mai bine pentru cei slabi de înger care iau filmele prea în serios să evite imaginile excesive ale hipercinematografului unor regizori „ultra-senzitivi”.
Mesajul din titlu ar trebui să însoţească filmul de debut al regizorului ucrainean Miroslav Slaboshpitsky, Tribul. Dacă ar fi să găsesc un singur atribut pentru eseul său vizual, acesta ar fi „hiperrealist”. O realitate în exces – asta ni se prezintă în film; o realitate despre care nu poţi spune prea multe dacă nu vrei să devii clişeistic sau „politically incorrect”, dar din care vrei cu siguranţă să evadezi chiar în timpul proiecţiei filmului. Ceva însă te ţine ţintuit în fotoliu, chiar dacă te simţi inconfortabil văzând violenţa imaginilor. Îţi dai seama că un astfel de masochism nu ţine de o grandomanie a sinelui ce vrea să se interpună peste realitatea văzută şi să o înţeleagă şi nici de o afinitate electivă cu personajele, de care o distanţă rece şi tristă te desparte iremediabil şi profund; nici profunzime, nici grad de înţelegere, nici empatie şiaş putea spune nici „logica violenţei” ce dictează conştiinţele personajelor reale din film. Aş putea spune că, dacă nu ai obiceiuri cinefile, filmul Tribul ar trebui să beneficieze de cenzura oricărei conştiinţei ce se încăpăţânează să rămână în limitele normalului, mă rog, în limitele acestui tărâm atât de greu de circumscris realităţii. Recunosc, poate fi un fel de tortură şi acest exerciţiu de a urmări, timp de două ore, la ce nivel de hiperrealitate ajunge un film minimalist.
Din puţinele prezentări şi cronici despre acest film, observ că accentul se pune pe realitatea cea mai puţin „hiper” din film (acelaşi lucru îl spune însuşi regizorul ucrainean), şi anume faptul că personajele sunt interpretate chiar de surdo-muţi, şi nu de actori profesionişti. Tocmai de aceea filmul nu necesită nici subtitrare şi nici sonorizare, fiind realizat exclusiv în limbajul semnelor specifice hipoacuzicilor. Tribul este un film curajos, atât prin scenariu, cât şi prin tehnică – personaje care „vorbesc” prin semne, fără dialoguri, fără subtilităţi. Un film în mod clar „antiexistenţialist”, oarecum chiar antiumanist şi aproape subversiv, la limita dintre un experiment şi genul filmelor din „Dogma 95”.
„E un vis vechi al meu, acela de a aduce un omagiu filmului mut, de a face un film care să poată fi înţeles fără a se rosti un singur cuvânt. Şi nu mă gândeam la vreun film european „existenţial” în care personajele să tacă jumătate de film (…) De asta mi-am dorit dintotdeauna să fac un film despre viaţa surdo-muţilor. Fără replici şi fără subtitluri. Şi cu surdo-muţi adevăraţi”, spune regizorul.
Filmul a primit numeroase distincţii şi premii, cel mai important premiu fiind cel obţinut la Cannes, în 2015, „Marele Premiu al Săptămânii Criticii”. Aprecierea criticilor de film i-a adus un premiu regizorului ucrainian şi la Academia Europeană de Film, Tribul fiind considerat „descoperirea europeană a anului”. Slaboshpitsky pretinde că primul său film de lung-metraj este „despre dragoste şi iniţiere”. Sincer, nu pare a fi aşa; mai degrabă „dragostea şi iniţierea” sunt pistele false ale filmului, „capcane” pentru critici şi amatori de poveşti bine spuse. Mai degrabă, se practică un fel de anti-film: actorii nu sunt actori, scenariul nu e scenariu (e realitatea însăşi filmată), mesajul regizorului lipseşte. În plus, nu există temă, decor, unitate. În ciuda acestor absențe de canonuri, filmul transmite stări, tulbură, contrariază. Aceasta se datorează dinamicii vieţii în sine, a lumii în care trăiesc personajele, a realităţii pe care încearcă să o aducă la suprafaţă regizorul. Interesant este că estetica filmului este dată aproape exclusiv de tehnica regizorală:
„Toţi artiştii noştri sunt copii ai străzii, majoritatea proveniţi din familii sărace sau dezavantajate. Principiul după care s-a desfăşurat castingul a fost să nu căutăm interpreţi pentru roluri anume. Căutam personalităţi carismatice, care să fie capabile să ne atragă atenţia. Abia după aceea ne gândeam pe ce rol s-ar potrivi persoana respectivă. Fiecare scenă a fost repetată şi filmată pe video înainte de definitivarea scenariului şi filmare. Uneori a fost nevoie de refilmări. Am lucrat în jur de şase luni. Cred că actorii noştri au căpătat o experienţă unică, pentru toată viaţa. Eu sigur am căpătat-o”, mărturiseşte cineastul.
Filmat în mahalalele Kievului, în perioada protestelor din Piaţa Maidan, Tribul este un film „altfel”. În fond, e foarte interesant să vezi că surdo-muţii comunică prin limbajul trupului, că au mai mult decât un alfabet, căci expresivitatea comunicării dintre ei este unică, de nedepăşit, ca tehnică, dar şi ca estetică, de niciun alt tip de limbaj. Aceasta este partea comprehensibilă şi umană a filmului, care ţine mai mult de instrumentele regizorului, de modul de concepere şi nu atât de filosofia sau de mesajul filmului. Concluziile pe care le tragi la final nu au nicio legătură cu tehnica aleasă de regizori, cu jocul actorilor neprofesionişti sau cu vreo compasiune „corectă” politic ce te-ar face să militezi pentru drepturile unei minorităţi speciale. Tenebrele sufletului uman, lipsa de speranţă, iadul violenţei şi extremitatea senzaţiilor sunt rămăşiţele-cioburi ale filmului, ce provoacă vertijuri emoţionale, depresii şi senzaţii de sufocare (pe care, într-o expresie aproximativă, le denumim „proastă dispoziţie”). „Aceasta este realitatea!”, ar putea să spună cineva. Dar, în aceste condiţii, la ce bun un film despre o astfel de realitate? În esenţă, realitatea nu poate fi explicată (de aceea cred că psihologia ce încearcă să găsească diferite circumstanţe unei anumite realităţi scapă de fapt esenţialul: realitatea nu poate fi decât trăită din afară sau din interior, dar în niciun caz explicată în totalitate. Filmul te face să devii spectatorul exterior al oricărei realităţi, chiar şi a celei pe care nu ai cum să o experimentezi direct). Poate că în această încercare de expropiere a sinelui trebuie puse şi încercările voyeuriste de a te supune caznelor şi de a privi masochist realităţi, experienţe, situaţii pe care nu ai cum să le înţelegi şi să le încadrezi, pentru că nu ai cum să le trăieşti vreodată. (De aceea am evitat întotdeauna să vorbesc despre filme ce prezintă realitatea frustă, „aşa cum este ea”, în primul rând pentru că văd în astfel de pelicule un fel de „fake” regizoral, iar în al doilea rând pentru că filmul, în opinia mea, nu ar trebui să fie o simplă reprezentare a realităţii, ci o interpretare artistică a ei, astfel încât să se poată raporta la lume din afara ei, pentru a o putea modela, schimba, transforma).
Să nu ne rătăcim însă: Tribul se doreşte a fi un film despre o altă lume, cea a surdo-muţilor, ce funcţionează în paralel faţă de lumea noastră, dar care se intersectează, brutal şi inexact, cu aceasta. Prin intermediul unei camere de luat vederi neutre şi reci pătrundem în lumea dură a hipoacuzicilor, unde nicio regulă din lumea noastră – ce pretindem a fi ordonată – nu funcţionează. Totul se desfăşoară după o structură a dezordinii morale ce capătă proporţii apocaliptice. Camera regizorului-reporter înregistrează scene de o violenţă extremă, totul la modul hiper: sex, bătăi, sânge, furturi, tâlhării, crime cu premeditare, avorturi „live”, totul în manieră excesivă, din care nu răzbate nicio umbră de civilizaţie şi de umanitate. Poate că nu întâmplător a fost aleasă această denumire, pentru un film din care lipseşte orice ar face posibilă civilizaţia. Anomia lumii surdo-muţilor, perpetuată de la nivelul educatorilor (profesorii sunt „peşti” pentru fetele din internat), la cel al directorului de şcoală şi al elevilor „declasaţi”, e de-a dreptul deconcentrantă, chinuitoare pe alocuri. Iar regizorul nu face nimic să o atenueze, dimpotrivă. Nu am văzut în niciun film atâta violenţă „frustă”, atâta delir al imaginii „reale”, ce tinde să acapareze aproape toate cadrele. De la scene de sex în toate poziţiile (care, în contextul întregului scenariu, ar putea reprezenta partea cea mai inocentă a filmului), culminând cu un „69” „curat”, până la terorizanta scenă a avortului provocat chirurgical de o promiscuă asistentă unei fete din internat, ce ţine aproximativ cinci minute şi chinuie efectiv privitorul cu faze „pe viu” cu instrumente „profesionale” de scos avortonul, filmul este o suprastructură a structurii „de supravieţuire” a surdo-muţilor. Este prezentat un adevărat „cod” al infracţiunilor şi al modurilor de a le realiza, demne de o cauză mai bună: cum se tâlhăreşte victima, ce tip de lovitură să-i aplici (neapărat în cap, neapărat tare, neapărat fulgerător şi, opţional, cu pumnul sau cu toporul din lemn), ce fel se practică prostituţia (cu „peşte”, obligatoriu în parcul de tiruri şi, opţional, cu mijloace de protecţie sau nu), cum să ucizi din răzbunare (iei un dulap şi-i dai în cap victimei până când nu se mai mişcă) sau care sunt „normele de iniţiere” în „trib”: primeşti o bătaie golănească, de la toţi membrii, până când cazi lat. Iar dacă nu te supui regulilor, mai primeşti şi o sticlă în cap, în timp ce „prietenii” îţi ţin capul în chiuveta plină de apă. În această lume, nicio lumină nu pătrunde: dragostea înseamnă obligatoriu sex (cu orgasm), dar până şi pentru aceasta plăteşti cu viaţa, iar prieteniile se construiesc doar pe baza singurului principiu care funcţionează – şi care, paradoxal, ţine lumea surdo-muţilor ca să nu se prăbuşească – cel al instinctului de supravieţuire. Nici vorbă de drepturi speciale, nici vorbă de integrare în societate, nimic despre toleranţă şi iubire. Lumea hipoacuzicilor (din Ucraina? din Kiev?) este genul „supravieţuieşti sau mori”.
Nu sunt sigur dacă regizorul ne face şi pe noi vinovaţi pentru existenţa unei astfel de lumi sau nu. Indiferenţa, lipsa reperelor morale, intoleranţa? Sunt acestea stereotipuri ale corectitudinii politice sau realităţi pe care ar trebui noi să le recunoaştem mai întâi? Cred totuşi că problematizarea este dincolo de accepţiunea filmului. În fond, vorba unui critic de film „is just a movie”. Nu putem cere decât să fie un ochi şi atât. Dar el este mai mult decât atât: e o privire holbată către o lume ce stă să se descompună, iar noi nu putem face nimic să o salvăm. Dar cine trebuie salvat şi de ce? Poate că era mai bine dacă întrerupeam filmul şi nu mai scriam despre el. Cert este că singura „vină” pentru că există un astfel de film este al lui Miroslav Slaboshpitsky. Vorba unui comentator de pe un forum: „este un film splendid, pe care nu vrei să îl mai revezi”.
Doar să închizi ochii.
Tribul (Plemya), Ucraina, 2014, regizor: Miroslav Slaboshpitsky
