Istoria orală și convertirea istoriilor personale – „Capitolul lipsă” de Miriam Yahil-Wax

Un roman-document, așa își definește demersul literar Miriam Yahil-Wax. O carte scrisă din nevoia de a afla cât mai multe despre relația de dragoste al cărei rod a fost ea. Moni (Solomon) și Schery Ringler, doi evrei români, vor cunoaște raiul dragostei împărtășite și iadul suferinței absolute și vor învinge uitarea lăsând în urma lor o fiică, Viola (Violeta), născută în 1946, la București, și plecată în Israel (împreună cu mama sa) în 1950. Schery era născută în Iași, evreică credincioasă, practicantă; Moni era născut în București, ateu convins, poliglot, cânta foarte bine la vioară (Schubert, în special) și absolvă Academia Comercială înainte de a ajunge Garda de Fier la conducerea statului român. Idealist din fire, el nu reușește nicicum să accepte abuzurile de orice fel și intră în rândurile PCR, astfel încât se numără printre primii ilegaliști de stânga pe care i=a avut România. Apropiat al celor din cercul lui Nae Ionescu, dar și amic cu Ana Pauker și soțul acesteia. Ajunge în pușcărie la Jilava, pentru că este evreu, chiar dacă român. Schery, în schimb, este mai pragmatică și mai puțin educată; de altfel, cei doi ajung să se cunoască pentru că ea era vânzătoare într-o tutungerie din Iași, iar el cumpără într-o dimineață tutun pentru țigări de la ea. Dragostea la prima vedere face minuni și schimbă destine, astfel încât ai ei au trebuit să accepte relația dintre cei doi, încălcarea multor cutume și reguli impuse de religie. Familia ei, numeroasă, se dezbină; drept urmare, tatăl îi va urma pe cei doi la București, împreună cu una dintre surori, iar Rosa, cea mai mică dintre fiicele lui Villy și Frida va rămâne la Iași, împreună cu mama. Istorii personale încurcate, complicate de acțiunile Gărzii de Fier și debutul celui de-al doilea conflict mondial.

„Caietul acesta nu este un jurnal, căci jurnalul e un monolog fără public, o conversaţie cu tine însăţi, despre viaţa ta. Scrii în jurnal pe măsură ce îţi trăieşti existenţa. Părerile tale se schimbă în fiecare zi, odată cu mersul vieţii. Ceea ce scriu aici s-a încheiat de multă vreme. Publicul nu sunt eu, ci tu şi nepotul meu. Pentru voi doi fac efortul de a rememora lucruri pe care nu doresc să mi le amintesc. Scriu despre Rusia şi despre gândurile mele de acolo în ordinea în care timpul mi-a ordonat amintirile. Acesta este adevărul meu pentru tine. Poate că nu e tot adevărul adevărat. Eşti acum o femeie în toată firea şi o mamă şi trebuie să cunoşti lucrurile importante legate de familia ta. Copilul este o victorie asupra timpului. Copilul e cea mai grea povară şi cea mai dulce răsplată. Scriu pentru a-i oferi răspunsuri nepotului meu. Într-o bună zi, când eu nu voi mai fi, te va întreba despre familia lui. A treia generaţie te poate surprinde uşor. L-am iubit pe bunicul Villy mai mult decât am iubit-o pe mama. Avea o inimă curată. M-a învăţat cum să îmi ascult conştiinţa. Sper ca nepotul meu să îşi asculte conştiinţa. Scriu în ebraică, să poată citi şi el paginile astea într-o bună zi. Nu cred că voi mai scrie altceva vreodată.” (p. 143)

Spre deosebire de alte istorii personale și de familie publicate în România postbelică, Capitolul lipsă vine să acopere un gol imens: ce s-a întâmplat cu evreii refugiați în Rusia după venirea la putere a Gărzii de Fier și, ulterior, instaurarea regimului carlist. Pentru că au fost mulți evrei (și nu doar evrei, ci și români sau membri ai altor minorități) care au plecat în Rusia, cu speranța că acolo Stalin le va lua apărarea și-i va ajuta să=și facă un rost. Din păcate, idealul lor socialist era departe de ceea ce gândea Stalin. Moni și Schery în lungul lor periplu prin fostul Imperiu Țarist cunosc foametea, frigul și mizeria, ajung să locuiască la comun cu uzbeci și cine mai știe ce alți locuitori ai marii Rusii, muncesc pe te miri ce și încearcă să supraviețuiască fâcând cât mai puține compromisuri. Dacă la început pe Moni l-au ajutat îndemânarea, cunoașterea limbilor străine și idealismul (încă mai credea în comunism ca ideologie de partid) și pe Schery dăruirea ei totală, iubirea pentru Moni și capacitatea de a descurca în orice condiții, din momentul în care el pleacă să lupte pe frontul rusesc nimic nu mai pare să meargă cum trebuie. Frigul, foametea și mizeria contribuie decisiv la îmbolnăvirea ei de febră tifoidă și a lui de TBC. Ei îi moare primul copil (de o vârstă foarte mică) în brațe, iar el este prea departe ca să poată ajuta. Nu intru în detalii, pentru că le veți afla citind cartea. Întoarcerea celor doi în România este o aventură întreagă, lipsită de orice urmă de romantism, dar ce contează este supraviețuirea cuplului. De la revenire și până la nașterea naratoarei și moartea lui Moni nu mai este decât foarte puțin timp, condensat sub forma unor povestiri cu rol de mărturii de primă mână, care contribuie esențial la întregirea tabloului de familie.

„Știam că ea şi Moni au fugit în Rusia la începutul războiului, însă nu ştiam de ce. Știam că dispreţuia materialismul. Până la sfârşitul vieţii a trăit în aceeaşi cameră închiriată dintr-un apartament în care locuiau şi alţi oameni care îi fusese alocată atunci când a venit în Israel. Ceilalţi membri ai familiei noastre s-au mutat şi au căutat o viaţă mai bună. Mama a refuzat să-şi bată capul cu problemele materiale. Nu îşi dorea decât siguranţa unei slujbe pentru ea, o şcoală bună pentru mine şi o atmosferă culturală pentru amândouă. Le-a găsit pe toate în Ierusalim. Citea mult şi mă ducea la toate spectacolele de teatru din oraş. Pantofii erau importanţi pentru ea, aşa că ne cumpăra amândurora pantofi buni, însă nu se ataşa de obiecte.

(…)

Restul moştenirii primite de la ea, în afară de valijoară şi de comorile din aceasta, a constat în şase borcane cu orez, trei cu zahăr, şase cu făină, toate ambalate în vid, datate şi depozitate în partea din spate a rafturilor din dulap, provizii pentru următorul război. Mă gândesc la ea ca la ultimul socialist, uneori cu admiraţie, alteori cu furie.” (p. 64)

Capitolul lipsă s-a născut din nevoia de a afla cât mai multe despre o anumită perioadă, cuprinsă între anii 1929 – 1933, ani în care Moni și Schery nu locuiesc împreună; ea este încă la Iași, el la București, astfel încât ea se vede nevoită să facă naveta. Dar pe lângă acest periplu continuu între două orașe, mai există și cel puțin două episoade de-a dreptul misterioase – disparițiile lui Moni. La prima căutare, se pare că nimeni din familia ei nu știa unde a dispărut Moni și cu ce s-a ocupat acesta în lunile respective. Abia la o căutare mai atentă în arhivele familiei și după o chestionare îndelungată și minuțioasă a unora sau altora dintre rude, Viola află că atunci Moni a fost ilegalist în toată regula. Punerea cap la cap a informațiilor și scoaterea acestora de sub imperiul subiectivismului inerent unor povestiri de familie devin literă de lege pentru Viola; ea își dorește să-și cunoască tatăl, să afle cât mai multe despre el și despre iubirea dintre părinții ei. Așa se face că în carte nu există judecăți de valoare, ci doar de ordin estetic, istoriile și memoriile se combină într-un flux continuu de date. Moni nu este judecat pentru că a crezut în comunism și va rămâne în memoria tuturor ca fiind cel mai idealist dintre toți. Calitățile lui nu sunt deloc exacerbate, ci scoase rând pe rând la lumină cu ajutorul amintirilor celor care l-au cunoscut. Este înduioșătoare până la lacrimi dedicația lui Schery și tăria acesteia de a-i păstra memoria vie; Caietul fiind, din acest punct de vedere, un capitol foarte dens unul dintre cele mai răscolitoare capitole ale cărții. Viola, fiica celor doi, va primi drept testament un portret al tatălui viu, întreg și fidel în detalii.

„Mai mult inhalez ceaiul decât îl beau. Ea și-l soarbe cu ajutorul unui cub de zahăr pe care îl ține între dinți, așa cum făcea și mama, și se liniștește.”

Obsesia pentru detalii și pentru cunoașterea în amănunțime a unor fapte, cercetarea detaliilor cu o minuțiozitate de istoric de arhive stau la baza succesului cărții Capitolul lipsă. Dar toate acestea n-ar fi fost de-ajuns pentru ca Viola să-și exprime dragostea și respectul pentru părinții ei. În cele din urmă, va triumfa talentul literar! De aceea Capitolul lipsă este un roman-document și nu doar o colecție de memorii.

Capitolul lipsă de Miriam Yahil-Wax