„Eu cânt și muntele dansează” de Irene Solà

„Pălăria uneia e pălăria noastră, a tuturor. Carnea uneia e carnea noastră, a tuturor. Memoria uneia e memoria noastră, a tuturor.(…) Fiindcă aici am fost totdeauna și aici vom fi totdeauna. Fiindcă nu există nici început, nici sfârșit. Fiindcă piciorul uneia este piciorul tuturor. Pălăria uneia este pălăria tuturor. Sporii uneia sunt sporii tuturor. Istoria uneia este istoria tuturor. Fiindcă pădurea e dintre cele care nu pot muri. Care nu vor să moară. Care nu vor muri, fiindcă știu totul. Fiindcă transmit totul. Tot ce trebuie știut. Tot ce trebuie transmis. Tot ce este. Sămânță împrăștiată. Eternitatea, ceva ușor. Ceva de zi cu zi, ceva mic.”(Trâmbițele morții)

Irene Solà, autoare catalană cu Premiul Uniunii Europene pentru literatură la activ, a făcut o treabă bună cu cel de-al doilea roman al său: Eu cânt și muntele dansează. Frumusețea acestui roman nu constă doar în felul poetic, aproape magic al scrierii (mi-a amintit de Parohia de Dan Coman), dar și în construcția sa complicată și multifațetată, care din punctul meu de vedere, necesită un pic de atenție din partea cititorilor, poate chiar și o lectură repetată. Autoarea spune povestea unui rând de case din munții Pirinei: Can (Casa) Grill, Can Matavaques, Can Prim, Can Rei. Situate nu departe de oraș, împrăștiate de-a lungul șoselei, aproape de granița cu Franța, această mică comunitate de oameni ai munților mai aveau: o biserică romanică pătrată, o piață mică, o măcelărie cu tejghele de marmură veche, o brutărie și un bar. Văzut prin ochii unui turist rătăcit și înfometat, locul pare de o frumusețe de ilustrată. Acest spațiu idilic este marcat de tragedia casei Matavaques: două morți la distanță de câțiva ani, a tatălui și a fiului (ambii țărani, ambii poeți, omorâți din întâmplare), dar și de o amprentă istorică tristă – șoseaua de-a lungul căreia sunt plasate locuințele este cunoscută sub numele de drumul retragerii pe care sute de mii de republicani împreună cu familiile lor s-au refugiat în Franța, pentru a scăpa de atrocitățile războiului civil spaniol, fără nici o speranță de întoarcere.

În Eu cânt și muntele dansează trecutul nu este un prolog, este o prezență continuă. Memoria individuală se întrepătrunde cu cea colectivă modelându-se reciproc, nimic nu este uitat, totul trece dintr-o formă în alta. Liniaritatea timpului este anulată. Lumea cărții este lumea Vedelor, cicluri repetate de distrugere și renaștere, unde moartea este un pod de trecut, războiul o durere ninsă în piept, iar muntele un vas în care se acumulează vocile și energiile tuturor celor care au trăit sau au fost în trecere.

Toate amintirile sunt adunate la un loc și toate au locul lor în poezia lumii: pădurea, ciupercile, căpriorul, știmele, giganții, vrăjitoarele și morții rămași suspendați între lumi. Astfel, cu ajutorul acestei constelații minuscule de case, Irene Solà reușește să creeze Universul la scară mică. Infinitul locuiește în fiecare dintre noi, zice Hilari cel mort. Marele dincolo. Cel care nu-i pe Pământ, nici în Cer. Infinitul din fiecare. Ca o fereastră în creștetul capului, de care nici nu știam că există și pe care vocea poetului o deschide un pic, un pic, și acolo sus, prin spărtură, e infinitul.

Deși nu este un roman intelectual, Eu cânt și muntele dansează m-a cucerit prin simbolismul său, prin caleidoscopul de evenimente halucinante care se reunesc într-o poveste de iubire, de moarte și de viață dincolo de moarte. Eu cânt și muntele dansează e un roman de o tristețe emoționantă, care ne amintește că omul este parte a lumii, o parte puțin semnificativă. Din perspectiva Universului vocea umană are aceeași greutate ca vocile: ciupercilor, norilor sau a câinelui, din perspectiva Muntelui suntem doar specii iritante care urmează să dispară în timp. Mișcarea va fi început din nou. Dezastrul. Noul început. Al n-lea sfârșit. Și toți veți muri. Fiindcă nimic nu durează destul. Și nimeni nu-și va aminti numele copiilor voștri.

Eu cânt și muntele dansează de Irene Solà