Victoria plăcerii de a (în)cânta

La Filarmonica George Enescu seria concertelor de foarte înaltă ținută continuă și în stagiunea 2025-2026; ar fi un excelent titlu de știre primă pagină, dacă n-am avea un apetit pantagruelic (alimentat constant de mass-media) pentru can-can. La Filarmonica George Enescu, Marin Cazacu și echipa sa continuă să construiască și să consolideze ceea ce s-a început anii trecuți. Cu o orchestră în care am recunoscut câțiva instrumentiști nou intrați în colectiv și cu un program cel puțin la fel de ambițios ca cel din stagiunea recent încheiată, prima filarmonică a țării are toate șansele să fidelizeze din ce în ce mai mulți melomani din tinerele generații. Observ cu bucurie de la o săptămână la cealaltă că numărul tinerilor rămâne constant, ba pe alocuri crește, semn că promovarea este eficientă, dar și programele propuse incitante. În condițiile în care politica guvernamentală periclitează serios funcționarea normală a instituțiilor culturale (că au sau că nu au finanțări de la bugetul național, nici nu mai contează la acest moment, pentru că efectele sunt globale), sălile pline de la concertele Ateneului Român dovedesc că se poate învinge orice obstacol și ce e de apreciat și mai mult este că toate se întâmplă sub semnul firescului. Aparent nimic extraordinar în această rutină culturală caracteristică unei mici comunități de melomani și profesioniști organizată în jurul Ateneului Român, în fapt, totul ține de un extraordinar care nu face rating în prime time, dar ne face nouă, iubitorilor de muzică cultă, viața mai frumoasă.

foto din timpul repetițiilor – credit foto Cătălina Filip

În 23-24 octombrie, la pupitrul Orchestrei Filarmonicii George Enescu s-a aflat un dirijor cunoscut (și consacrat) ca dirijor de operă, de aici și întrebarea mea: oare vor fi concerte de trecut în portofoliul profesional al tuturor celor implicați? Mi s-au spulberat toate îndoielile când i-am văzut atitudinea la intrarea pe scenă: longilin, cu o alură de sportiv care se antrenează în mod constant pe pistele de atletism, Sesto Quatrini ne-a determinat să fim atenți, prezenți, să intrăm încă de la bun început într-un univers sonor specific. Însoțit de Nikolai Luganski și împreună cu instrumentiștii orchestrei, Quatrini ne-a dovedit că orice partitură poate (re)cuceri, cu condiția să fie și un strop de personalitate în fundamentarea demersului artistic. Concertul în la minor pentru pian și orchestră, op 16 de Edvard Grieg e aproape la fel de cunoscut ca celebrul Concert nr. 1 pentru pian și orchestră de Ceaikovski. De aici și provocarea pentru solist, care trebuie să fie pe cât de bun din punct de vedere tehnic, pe atât de capabil să transmită emoție. Ajuns la vârsta maturității depline, Luganski are un portofoliu profesional impresionant, dovedind că poate cânta alături de cele mai mari orchestre ale lumii și că poate colabora cu cei mai de seamă dirijori ai momentului. Prezent și în marile festivaluri ale lumii, pianistul abordează fiecare concert cu același amestec unic de bucurie profundă, sinceră și emoție. E o plăcere în sine să-i vezi fața în timpul concertului, rareori am văzut pe cineva mai bucuros că poate (în)cânta publicul. Concertul lui Grieg în interpretarea sa a cucerit auditoriul și l-a pregătit pentru cea de-a doua parte a serii. Ritmul dansului popular nordic devenit un fel de leit-motiv pentru întreg concertul a fost un fel de trigger pentru o avalanșă de emoții, pe cât de diferite, pe atât de profunde.

foto din timpul repetițiilor – credit foto Cătălina Filip

Partea a doua a serii a fost sub semnul delectării. Pe cât de dificile ambele lucrări, pe atât de bine lucrate de Sesto Quatrini împreună cu Orchestra Filarmonicii George Enescu. Jeux de Debussy a luat forma unui „poem dansat”, deși nu e chiar balet propriu-zis, dar tocmai de aceea este pe placul iubitorilor de balet, iar includerea lucrării în programul serii e un semn al deschiderii echipei manageriale și spre publicul iubitor de operă și balet. O lucrare bazată pe o poveste romantică, simplă în detaliile ei, dar care poartă auditoriul spre un final neașteptat de filosofic: cum ne raportăm la timp, din momentul în care devenim conștienți de ireversibilitatea acestuia. Lui Quatrini i-a ieșit perfect această meditație, cu ajutorul căreia ne-a provocat să intrăm în lumea lui Respighi. Sărbători romane, una din cele mai eclectice compoziții de muzică cultă, cu o orchestrație care poate pune în dificultate pe oricine, mi-a smuls câțiva de „Bravo!” la final, când Quatrini s-a rezemat de bara pupitrului dirijoral, cu un zâmbet victorios. A fost un moment de o intensitate rară, pentru că bucuria cu care instrumentiștii au interpretat fiecare parte a acestei lucrări s-a împletit armonios cu tehnica lor și cu dorința dirijorului de a scoate în evidență o trăsătură mai puțin evidentă multora dintre noi: timpul în toate accepțiunile sale, cel cu ajutorul căruia ne raportăm la un eveniment ca fiind sacru sau profan. Roma și câteva din evenimentele care i-au pecetluit soarta, aparent fără nicio legătură între ele, de aici și orchestrația foarte bogată, care solicită toate partidele și provoacă pe fiecare instrumentist la o ascultare mai mult decât activă. O bogăție de detalii istorice așezată pe note într-o lucrare nu foarte mare ca întindere, care implică de la bun început (și) ascultătorii și să nu uităm și ritmul amețitor în unele momente.

Două concerte care au dat măsura nivelului de profesionalism atins de Orchestra Filarmonicii George Enescu. Cu un Sesto Quatrini capabil să învingă orice prejudecată și cu un Nikolai Luganski pregătit să convingă și pe cel mai sceptic ascultător din sală, concertele au devenit momente de bucurie împărtășită.