Într-un apartament din Bruxelles, bărbații stau pe balcon la un pahar, femeile discută în bucătărie și copiii se joacă − un cadru casnic cât se poate de banal. Se pare totuși că Mircea are o relație nesănătoasă cu băutura, iar Mihai, un fost alcoolic ieșit la liman, primește sarcina de a-l face din nou bine. Motivat inițial de bani, el concepe un plan de bătaie, care va depăși repede simplele plimbări și exerciții fizice și va ținti spre cauza profundă a problemei. Mihai vorbește mult, dar știe și să tacă și se mândrește cu faptul că este un observator atent și nu uită nimic. Astfel, condus de spiritul său de investigație și de firea întreprinzătoare, ajunge în poziția de a da cărțile pe față nu numai pentru Mircel, ci pentru întregul grup de prieteni și chiar mai mult, descoperind cele mai murdare secrete și, nu de puține ori, participând la ele. Se dovedește că toată lumea are ceva de ascuns, ceva după care tânjește, ceva care o macină. Fiecare este marcat de cel puțin o slăbiciune, de cel puțin o traumă din copilărie, pe care caută s-o aline cu orice preț − iar acolo, în marele oraș, prețul nu este niciodată mic.
Mihai BUZEA (n. 1971), absolvent de filologie (1996) și de master (2005), a fost profesor, vânzător de asigurări și reporter. În prezent este colaborator la revistele Timpul, Dilema Veche și Familia. A lucrat ca bișnițar în anii ’90 (Cracovia, Istanbul, Praga), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) și ca muncitor intelectual în București din 2006 (copywriter). În ianuarie 2014 a plecat la Londra, unde a învățat meseria de arborist, experiență descrisă în cartea Gastarbeiter (2017). A publicat în 2006 romanul Berile de Aur, în 2018 Jimmy și Povestea lui Vasile Pogor, în 2019 Recrutorii, în 2021 Paralel, iar în 2022 Vulcan. Lumina vine de la Asfințit și Frunza. În prezent locuiește la Bruxelles.
Fragment
După ce m‑am întors la Bruxelles, am sunat‑o pe Alecu şi i‑am zis că vreau să vin s‑o văd, să discutăm problema, dar să fie şi Mircel de faţă. I‑am zis clar („Alecule, asta e treabă serioasă! Aşa ceva nu se improvizează. Aici nu ne jucăm! Plus că banii‑s ai tăi“).
M‑am dus la ei după vreo câteva zile, dar spre după‑amiaza târziu, să‑i las timp Mircelului să‑şi facă somnicul de frumuseţe. Era deja dezmeticit când am sunat la uşă, îl băgase Alecu probabil în viteză:
— Bună, Mihai! Poftim, intră.
M‑a pupat pe amândoi obrajii. Asta cu pupatul era nouă, am devenit foarte atent.
— Salut, Mircea.
Am dat mâna.
— Alecule, să lăsăm preludiile deoparte, că suntem oameni serioşi. Aduci berea aia?
— Imediat.
A primit şi Mircel un pahar de apă, ca să‑şi amintească de problema lui, iar Alecu a rămas pe sec. Am luat un gât prelung direct din sticlă, apoi am trecut la subiect:
— Unu: băutele de la Fane continuă ca şi până acum.
— Exclus!
— Doi: se mută de sâmbătă pe vineri. Orele şapte seara precis.
— Asta e decizia Roxanei, că e casa ei!
— Trei: Mircea vine cu mine la plimbare în fiecare sâmbătă şi duminică. Fără scuze gen vreme urâtă, ploaie, oboseală, mahmureală, răceală sau orice. Plimbări lungi prin Wemmel şi prin pădure.
— Mircea nu e obişnuit cu mersul pe jos! Noi ne‑am obişnuit să mergem cu maşina.
— „Voi“ nu existaţi atâta timp cât Mircea e cu mine şi face ce‑i spun eu, în cadrul programului. Sunteţi „voi“ până vin să‑l iau de la uşă şi după ce ţi‑l aduc înapoi. Între timp, tu ai timpul tău şi îl umpli cum crezi că e mai bine, iar Mircea face exact ce‑i zic eu să facă… atât cât poate, fizic.
— El nu e obişnuit să i se comande!
— Ba este, Alecule! Şi nu am terminat încă: atunci când e pregătit, Mircea vine cu mine la sală şi la bazin. La piscină, adică. Aici, la Nereus.
— La ce sală?
— De antrenament. BJJ. Un fel de lupte, doar că puţin mai speciale.
— În niciun caz! Mircea e foarte sensibil şi nu ştie să înoate!
— Patru: când voi avea treabă prin Paris, Mircea vine cu mine. Zi‑lumină. Plecăm dimineaţa cu trenul şi venim seara târziu. Tu plăteşti tot.
— Gata? Ai terminat? Am şi eu câte ceva de spus!
— Cinci: la fiecare trei luni îţi prezint un bilanţ de etapă. În funcţie de cât am progresat cu el, îţi zic câţi bani ai să‑mi dai. Dar, ca să nu simt că pierd timpul degeaba până atunci, uite cum facem: tu plăteşti abonamentele lunare de sală şi de bazin şi pentru Mircea, dar şi pentru mine, iar în plus – atenţie! –, pentru fiecare kilometru planificat de plimbare pe care Mircea refuză să‑l facă, în Wemmel sau în păduri, îmi dai cinci euro. Am zis că facem sâmbătă zece kilometri prin pădure şi Mircea nu mai vrea să meargă după şase? Hop, tu îmi dai 20 de euro, amendă pentru lenea lui, plus decontul taxiului cu care ţi‑l aduc acasă.
— Asta‑i tot?
— Ultimul lucru, dar ăsta e pe gratis: Bărbătuş să fie invitat de fiecare dată. Cu sau fără Coca, nu mă interesează, cu sau fără bebe, nu mă interesează. El să fie acolo, fie că Roxana face mutre sau nu face!
— E casa ei! Cum să‑i zic eu pe cine să invite la ea în casă?! Ea este la ea a‑ca‑să, pentru numele lui Dumnezeu! Mihai, tu n‑o cunoşti pe Roxana!
— Corect. Dar tu o cunoşti. Tu personal discuţi cu ea şi îi explici condiţiile mele, nu eu. Oi fi făcut tu săpături despre mine, Alecule, dar am făcut şi eu despre tine. N‑am uitat nimic din meseria de reporter şi nici pe foştii mei colegi nu i‑am uitat. M‑au ajutat, au fost băieţi buni… mă rog, a trebuit să le promit de băut, dar asta este.
Alecu s‑a foit, s‑a uitat pe furiş la bărbate‑său, care stătea cu gura deschisă şi cu ochii lui albaştri larg miraţi, de‑mi venea să‑i dau două palme. Dar doar cu atât nu se face un bărbat dintr‑un Mircel de‑ăsta; e treabă lungă şi grea. Importanţi, pentru mine, erau banii. Alecu începea să înţeleagă că eu o luasem absolut în serios:
— Mihai, copilul meu merită un tată!
Se înşela, biata mea Alecu, draga mea Alecu. Arina merita o mamă.
— Ţi‑l livrez la sfârşit, dacă mi‑o ajuta bunul Dumnezeu. Ceea ce vreau de la tine este să faci ce ţi‑am zis, să nu‑mi bagi beţe‑n roate şi să ai încredere totală în mine.
