Ea şi El. Biografia unei relaţii a apărut săptămâna aceasta, la Editura Polirom, în Seria de autor Aurora Liiceanu, și în ediție digitală, și va fi lansată la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2016, sâmbătă, 4 iunie, ora 16.00, la standul Editurii Polirom, pavilionul C2, Romexpo. Bookhub.ro vă oferă un fragment din această nouă carte semnată de Aurora Liiceanu.
DESPRE CARTE
Ea e o femeie trecută de prima tinerețe. El e un bărbat care a lăsat la rândul lui în spate anii tinereții, căsătorit, cu copii. La prima vedere, nimic nu anunță dragostea plină de pasiune care îi va lega mai bine de zece ani. La capătul acestor ani însă El o părăsește pe Ea, pentru a se întoarce la soția lui. Aurora Liiceanu analizează 
relația celor doi, încercând să explice ce s-a întâmplat cu fiecare. Dacă Ea își spune direct povestea, El este prezent doar prin scrisorile trimise – scrisori lungi, aproape pagini de jurnal –, care dezvăluie ce făcea, ce simțea și ce gândea când era singur sau cu Ea. Autoarea reconstituie astfel lumea lui ca să înțeleagă lumea ei, iar Ea va putea limpezi ceva din multiplele ei euri, în timp ce El va fi folosit, amintit, discutat. Fără să știe.
Fugind de toamna, ca păsările călătoare ne-am lăsat duși de vânt • Există euri paralele; când suntem noi singuri și noi cu cineva iubit? • Nu toate fetele frumoase știu ca sunt frumoase • Gândurile pot trece pârleazuri • Timpul și visele • Despre misterul cârligelor • Ea, cea îndrăgită • Fantasme și duplicitate: El
FRAGMENT
Ea mi‑a telefonat într‑o după‑masă de toamnă. Un început de toamnă frumoasă, însorită, cum este în Bucureşti. Încă, foarte discret, vara nu se lăsa dusă, deşi resemnarea că vine toamna părea să câştige. Spun resemnare doar pentru că timpul trece, nu pentru că toamna n‑ar fi un anotimp minunat. Când zilele se scurtează, dimineţile sunt răcoroase, soarele se lasă puţin aşteptat, dar apare. Uşor zgârcit, dar sigur. Zilele sunt scurte, aşa cum spune zicala japoneză: „Zilele de toamnă sunt scurte precum căderea găleţii de apă în puţ“.
Mi‑a spus că ar vrea să vină la mine. Pur şi simplu, să vorbim. În fond, ce am fi putut face? Şi a venit a doua zi. Era îmbrăcată frumos. Era plăcută ochiului. Avea o fustă verde de mătase satinată, care se termina la poale cu o bandă, cam de lăţimea unei palme, din materialul fustei întors pe dos. Adică fusta se termina cu un alt verde. Un verde nelucios, mat. Bluza ei era şi ea din alt verde, dintr‑un voal, care se potrivea însă bine cu verdele fustei. Pus la un loc, privit în ansamblu, verdele arăta ca algele marine, care privite mai de departe se văd verzi, dar de aproape sunt în atât de multe nuanţe de verde. Ştiam că poartă mereu cercei. Şi ei erau verzi, dar de un verde diferit, pietrele nepreţioase erau puţin spălăcite, deşi verdele era un verde adevărat, erau cercei lungi, care se terminau cu nişte ţurţuri de argint, la fel ca argintul care înconjura piatra.
De curând, am citit în cartea Ucenicul arhitectului, scrisă de Elif Shafak, că atunci când un bărbat este îmbrăcat în verde el este imam, căci numai lor le este îngăduit să poarte culoarea îndrăgită de Profet. N‑am ştiut că această culoare este preferată de Profet şi asociată cu rangul înalt al Profetului. Pentru mine, culoarea verde este atât de minunată, încât aproape că prefer frunzele florilor şi nu pot aprecia frumuseţea florilor dacă nu au şi frunze. Boscheţii, tufişurile, crângurile nu au un farmec care depăşeşte o singură floare, oricât ar fi ea de frumoasă?
Toate aceste nuanţe de verde mi‑au amintit într‑un mod ciudat de neaşteptat de profesoara mea de engleză din liceu. Mintea mea fugise către alt timp. Atât de mult verde diferit mă înghesuia în trecutul meu. Ciudat, nu?
Mi‑am dat seama foarte bine că o întâlnire cu cineva poate scoate din tine, ca dintr‑o cutie, lucruri concrete, reale, amintiri, imagini ale unor lucruri concrete, pe care le‑ai văzut cândva. Mi‑am pus această idee în cap ca să mă gândesc mai târziu, dar m‑am oprit la imaginea profesoarei mele de engleză. Mi‑am zis că, uite, vezi pe cineva care are o fustă, un inel, o cravată, un ceas, un lucru care‑ţi aminteşte de ceva ce ţine de tine şi care n‑ar fi apărut poate dacă n‑ai fi întâlnit acea persoană. Sigur, nu numai persoanele produc aceste amintiri. Orice poate să şteargă de praf un lucru din cutia de amintiri, să scoată dintr‑un sertar ceva…
Da, verdele ei mi‑a înviat profesoara de engleză. De ce? Pentru că verdele purtat de Ea a chemat verdele profesoarei, mare fană a acestei culori. Nu era zi să vină la şcoală fără să poarte ceva verde. Un şal, o rochie, pantofi, o geantă, o broşă… Mi‑am amintit că o întâlnisem odată la coafor. Terminasem de ceva vreme şcoala şi n‑o mai văzusem de multişor. Afară ploua, cred că era sfârşit de toamnă. M‑am gândit atunci că ploaia se va opri, dar dacă tot plouă, ce‑ar fi să intru la coafor să mă tund puţin până stă ploaia? Şi am intrat. Mergând spre una dintre coafeze, am trecut fără să mă uit pe lângă scaunele ocupate de femei înşirate la vopsit, tuns, pieptănat.
Cineva m‑a tras de fustă. M‑am oprit şi am văzut o doamnă cu sprâncenele tare negre şi groase, ca nişte lipitori, vopsite, şi cu părul, la fel de negru, vopsit şi el. Negrul era aşa de negru, încât bătea în albăstrui. Nu ştiam cine e. Ea zâmbea. Eu eram prinsă pe picior greşit. Nu‑mi dădeam seama cine poate fi. Dar, când am privit‑o în ansamblul ei, mi‑a sărit în ochi rochia verde. Un verde atât de verde! Ca într‑un vers japonez pe care îl reţinusem la acea vreme, la vârsta la care citeşti de toate, dar temporar faci o pasiune pentru o ţară sau o cultură. Versul, îl ştiu şi acum, spunea aşa: „Mai verzi sunt primăvara pinii, cei verzi întotdeauna“. Acum, când scriu, am căutat prin vraful de note păstrate, să văd cine este autorul. Este Minamoto no Muneyuki, din epoca Heian, secolul al X‑lea. Sigur, îl voi uita din nou, dar verdele îl voi ţine minte.
Profesoara mea avea rochia verde şi imediat am ştiut cine m‑a tras de fustă. Acum mă gândesc că poate culorile au ceva anume, un prestigiu special, care ne trimite la amintiri. Lumea, în fond, este colorată. Oare de ce n‑ar fi aşa?
Gândurile mele au sărit şi s‑au oprit la altceva. La ceva legat de gândul la culoare. Mi‑am adus aminte că un copil de vreo cinci‑şase ani a fost întrebat de ce sunt timbre pe scrisori. El a spus un lucru interesant. A spus că el crede că sunt timbre colorate pentru ca poştaşul să nu se plictisească atunci când caută scrisorile în geanta lui de poştaş. Că, atunci când merge pe stradă, are o umbră care nu este colorată.
DESPRE AUTOARE
Aurora Liiceanu, doctor in psihologie, a lucrat in cercetare si a predat psihologie la diferite universitati din Bucuresti, dar si la UQAM (Canada) sau EHESS (Franta). In prezent, este cercetator senior la Institutul de Filosofie si Psihologie „Constantin Radulescu-Motru” din cadrul Academiei Romane. De aceeasi autoare, la Editura Polirom au mai aparut: Ranile memoriei. Nucsoara si rezistenta din munti (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), Patru femei, patru povesti (2010, 2011), La taifas (2010, 2012), Viata nu-i croita dupa calapod (2011), Cuvinte incrucisate (2012), Supuse sau rebele. Doua versiuni ale feminitatii (2013), Legaturi de singe. Povestea Ioanei (2013), Soacre si nurori. La cine este cheia? (2014), Valurile, smintelile, pacatele. Psihologiile romanilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat romanesc (1948-1998) (2015) si Dragostea cea veche iti sopteste la ureche. Primele iubiri (2015).
