„Arhiva trădării şi a mâniei”, în ediţie cartonată, a apărut la Editura Polirom, în Colecţia Fiction Ltd., şi va fi lansată la Bookfest 2016, sâmbătă, 4 iunie, de la ora 15.00, în prezenţa Simonei Sora şi a lui Radu Vancu, într-o discuţie moderată de George Neagoe. Puteţi citi aici un fragment.
DESPRE CARTE
Puiu Ozias, un om care a împlinit o sută de ani, este o mină de aur arhivistică. Împărtăşind fapte care interesează istoria, bătrînul retrăieşte, cu un amestec de cinism şi suavitate, întîmplări din viaţă: iubirea distrusă de laşitate, loialitatea şi prietenia măcinate de trădare, acte de eroism sabotate de jocuri de putere. Pe de altă parte, Vladimir Vasiliu, medic psihiatru, director în perioada socialismului al ospiciului de la Răstoaca Melcilor, este în conflict cu unul dintre bolnavii săi, Laban, un rege neîncoronat al azilului, admirat şi temut. Laban – care a intervenit tragic şi în viaţa lui Puiu Ozias – face legătura între două lumi, dinlăuntrul şi din afara zidurilor; el este în acelaşi timp duşmanul şi prietenul doctorului. Poveştile împletite ale lui Ozias şi Vasiliu alcătuiesc o tulburătoare „arhivă a trădării şi a mîniei”. Mica şi marea istorie sînt atrase deopotrivă într-un dans mortal.
„Arhiva trădării şi a mâniei este o poveste cu multe ramificaţii, comedia tragică, uneori grotescă, a unui secol de sînge şi de ruşine în care glorioşi apar numai învinşii.” (Ion Vianu)
FRAGMENT
Auzise paşii uşori care‑l mai seduceau pe covorul gros al scării; treptele de stejar trosniră de vreo două ori. Uşa camerei de culcare se deschise; intră fără zgomot, dar şi fără a încerca să‑şi ascundă prezenţa. Trecu prin încăpere ca printr‑o sală de aşteptare, neoprindu‑se, deschise uşa din capăt a budoarului, care fusese prefăcut, de când făceau chambre à part, în dormitorul doamnei. De aici se putea intra în baie direct.
Avea să poată adormi, ea era în cuib.
Gândurile începură să i se tulbure.
Auzi zgomote neobişnuite, stinse. De ajuns pentru a‑l împiedica să doarmă, să‑şi pună întrebări confuze. Lovituri cadenţate (o muzică în surdină?). Îi trebui câtva timp să priceapă că erau zgomote de viaţă – poate hohote de plâns, poate strigăte de mânie. Zgomote omeneşti, semnele unor porniri neobişnuite, de la marginile vieţii, acolo unde voinţa de a trăi se preface în voinţă de a muri. (Ce uşor îi era acum să vorbească frumos despre ele – de ce nu i se înfăţişaseră lucrurile astea tot atât de limpede în acele clipe în care viaţa celei de dincolo de uşă se pregătea să treacă în moarte?… Insul care nu vrea să treacă la faptă nu face efortul de a‑şi limpezi gândurile, rămâne în zonele încâlcite ale fricii oarbe.)
Acum, el, Georges, ştie: ar fi putut să treacă în camera de alături, să încerce o mângâiere frăţească… ar fi fost de ajuns, poate? Nu o făcuse. De ce? Îi era frică să înfrunte furtuna? Sau din comoditate, dacă expresia n‑ar fi prea slabă? „Întâmplă‑se ce s‑o întâmpla.“ El, Georges, nu mai e în stare să răspundă acum acestor întrebări. Tot ce poate spune e că îl chinuie infamia lui, fără să poată deosebi din ce era infamia urzită. A rămas acolo, în deşertul aşternuturilor, permiţând ororii şi spaimei să‑şi desăvârşească lucrarea.
După un timp, zgomotul deznădejdii a încetat. A auzit scârţâitul discret al uşii de la baie. Au trecut lungi minute de tăcere. Apoi a auzit, zgomotoasă, apa care curgea în cadă cu un sunet din ce în ce mai grav.
Fusese, fără îndoială, un semnal din partea ei. Georges are dreptate să spună că nu ştie ce‑l împiedicase, la acea oră, să sară din culcuş, să năvălească acolo unde se săvârşea ceva groaznic. Ar putea să spună tot atât de bine că nu a vrut sau că a lăsat să se săvârşească ceva ce fusese început. Nu a putut, paralizat. S‑a bucurat, fără să se gândească la ce înseamnă să trăieşti cu o asemenea amintire. Toate astea sunt cu putinţă; niciuna nu poate fi exclusă. Odată ce a trecut clipa – dar cât durează o clipă? –, nu mai ştim de ce facem sau nu facem ceva; nu mai putem decât să inventăm motive. Să clădim pe nisip raţiuni ale mişeliei noastre (sau ale virtuţilor noastre).
Povestirea lui G. devine mai încâlcită. I se pare că a adormit. Poate că a fost un vis din care îi era cu neputinţă să se trezească, poate o realitate pe care nu voia s‑o perceapă. A auzit (în vis, în realitate?) scrâşnete, sunete scurte, ţipete moi în liniştea care se făcuse când încetase curgerea apei. Picura ceva – acele zgomote aveau ecou, un ecou de peşteră. De pretutindeni, într‑un infern moale, ieşeau suspine. Se prefăceau în voci ce dialogau întunecat, sfârşind în hohote înăbuşite. La un moment dat i s‑a părut că se dă jos din pat, se plimbă fără rost prin odaie, lipindu‑şi urechea de uşa prin care nu se mai auzea nimic. Trupul îi devenise uşor ca fulgul, abia atingea podeaua. De afară se auziră două‑trei împuşcături. I se făcu milă de el, nu mai ştiu dacă fusese o senzaţie sau o plăsmuire a coşmarului. Era un spectacol pe care şi‑l oferea în vis sau milă – faţă de el, dacă nu fusese în stare s‑o simtă faţă de ea? Toate sunt fantome în care nu trebuie să crezi dacă vrei să supravieţuieşti măcar o zi. Trebuie să încerce să uite, poate că e bine dacă va uita, de asta îi şi povesteşte acum lui Puiu acea noapte groaznică.
Pieptul îi tremura, vibra lăuntric.
…Şovăi. Părea să facă un efort supraomenesc. În visul care poate nu fusese vis se ridicase din nou din pat, împinsese uşa de la baie. Văzuse un lucru înfiorător, pe care nu putea să‑l numească, să‑l descrie. Nu poate spune ce. De ajuns să‑l facă să se simtă sloi, să urle lăuntric (oare a urlat şi altfel?), să se înapoieze în dormitorul întunecat, ca şi cum ar fi avut lanţurile cele mai grele la picioare, incapabil să doarmă, incapabil, în acelaşi timp, să rămână treaz. La o vreme, îşi pierdu cunoştinţa.
Nu vrea să povestească mai departe trezirea în lumina dimineţii târzii, curajul de a privi, treaz, trupul plutind în lichidul roz, strigătele disperate către servitori, poliţia, reacţia sălbatică, de durere, de mânie, a Cefasilor…
Închise paginile caietului. Parcă era prea mult. Ani de zile cărase în spate, ca o cumplită povară, această poveste în care trei bărbaţi – tatăl, soţul, amantul – se aliaseră, pe tăcute, pentru a distruge o femeie tânără, o mamă, o fiinţă plină de farmec, stăpânită de capriciu, incapabili să iubească, dar maeştri ai resentimentelor. Epilogul: nu mai rămăsese decât el, Puiu Ozias, pentru a suferi această durere. Ceilalţi ieşiseră din viaţă…
DESPRE AUTOR
Ion Vianu s-a născut în 1934 la Bucureşti. Psihiatru prin formaţie, a emigrat în Elveţia în anul 1977, după ce s-a exprimat public, în ţară, împotriva regimului comunist. Publicist politic în exil şi, după 1989, eseist, romancier, memorialist, este un martor şi un raportor al secolului prin care a trecut. La Editura Polirom a mai publicat: Amintiri în dialog (împreună cu Matei Călinescu, 1998, 2005), Blestem şi Binecuvîntare (2007), Investigaţii mateine (2008), Exerciţiu de sinceritate (2009), Amor intellectualis. Romanul unei educaţii (2010, 2011), Apropieri (2011), Frumuseţea va mîntui lumea şi alte eseuri (2015).
