„Două veacuri de populism românesc” de Robert Adam

Conceptul de populism este în mod evident unul care acoperă o paletă largă de valențe ideologice. Chiar dacă încercările de definire nu au lipsit, dimpotrivă, acestea tind parcă să sporească ambiguitatea semnificației sale. Aceasta cu atât mai mult cu cât termenul este uzitat până la saturație în spațiul public. Concret, aproape oricare dintre ideologiile, măsurile guvernamentale sau direcțiile politice pot cădea sub incidența etichetării drept populiste, a cărei conotație peiorativă este mai mult decât clară. Există democrații populiste, la fel cum sunt posibile regimuri dictatoriale populiste. Populismul poate avea semnificații benigne, la fel cum poate genera politici falimentare din mai multe puncte de vedere. Simplificând, se poate considera că esența populismului rezidă în apelul permanent la popor și impulsul de a urma trasee ideologice sau politice care să îl protejeze în permanență; un principiu, în esență generos, dar care poate aluneca rapid înspre zone mai nesigure, guvernate de fantasme sau pulsiuni demagogice.

Natura populismului precum și modalitățile sale de exprimare pot așadar da naștere unor polemici interminabile, dar și unor interesante reflecții. Pe de altă parte, este știut faptul că școala românească de științe politice, apărută foarte târziu și încă în căutarea unor repere, nu a fost capabilă să susțină un asemenea demers, măcar la nivel analitic. Nici istoricii români nu au abordat tema ca atare decât în mod episodic, involuntar și fără a decanta o idee centrală a istoriei noastre moderne. În cadrul acestui context, apariția unei lucrări care să abordeze într-o manieră lucidă și exhaustivă fenomenul nu putea fi decât salutară. Un asemenea demers a fost asumat de Robert Adam prin intermediul cărții sale Două veacuri de populism românesc, apărută la Editura Humanitas, în 2018. Autorul și-a propus, așa cum lesne se poate observa, un proiect ambițios: o istorie a populismului românesc menită să umple un gol resimțit din plin de istoriografia noastră, care traversează încă lent chinurile maturizării. În ce măsură a reușit să își atingă Robert Adam obiectivul este un lucru discutabil, oricum, parțial, în cel mai bun caz.

În primul rând, perioada de timp abordată, de la 1821 până spre zilele noastre, presupune un travaliu intelectual imens, în măsura în care fiecare etapă a acestei istorii ar fi tratată în mod corespunzător. Or, autorul trece prea repede peste unele episoade relevante pe care le expediază prin intermediul câtorva pagini, ba chiar și mai puțin uneori, așa cum este, de pildă, cazul discursului proferat de Tudor Vladimirescu, care poate fi considerat primul populist al istoriei noastre. Cel puțin acțiunea politică a generației pașoptiste împreună cu suportul ei ideologic, merita o atenție sporită. Revoluționarii munteni au avansat idei luminate și au făcut apel la sprijinul popular pentru a își putea implementa programul. În schimb, odată frânte elanul revoluționar și avântul romantic, atunci când au avut în sfârșit posibilitatea, pașoptiștii deveniți oameni politici s-a eschivat de la transpunerea în practică a ceea ce părea să fie profesiunea lor de credință. Exemplul cel mai relevant este poate reprezentat de atitudinea față de evrei. Robert Adam vede, în altă parte a cărții, o dovadă de toleranță inserarea în Proclamația de la Islaz a unei revendicări în favoarea acestora, mai ales în raport cu acțiunea elitelor politice din alte state. Așa ar sta lucrurile, dacă acel principiu nu ar fi rămas literă moartă. Pașoptiștii toleranți în teorie au practicat un antisemitism fățiș tocmai atunci când au avut posibilitatea de a îndrepta lucrurile într-o direcție bună (nu acesta este cazul lui Mihai Kogălniceanu?).

„După numai două decenii, scrie Leon Volovici, chiar unii dintre liderii revoluției de la 1848 vor fi printre cei mai vehemenți adversari ai acordării de drepturi evreilor (Heliade-Rădulescu, Ion Ghica, Simion Bărnăuțiu, Vasile Alecsandri). «Spiritul vremii» se schimbase, foștii luptători pentru eliberarea popoarelor se aflau în funcții importante, convingerile din tinerețe s-au acomodat realităților și presiunii grupurilor dominante. Naționalism însemna acum lupta pentru suveranitate națională, crearea unui stat unitar românesc. Idealul național a devenit politică națională și apărarea intereselor naționale, în conflict cu alte țări sau cu diferitele minorități”. (Leon Volovici, Ideologia naționalistă și problema evreiască, Editura Humanitas, București, 1995, p. 25).

De altfel, nu spunea istoricul Sorin Mitu că, de regulă, luptătorii cei mai îndârjiți pentru promovarea unor idealuri revoluționare se dovedesc a fi groparii acestora, odată ce contextul se schimbă?

În condițiile în care România a fost în cea mai mare parte a existenței sale un stat eminamente agrar, chestiunea țărănească a antrenat ample dezbateri în societate, indiferent de soluțiile preconizate. Agrarianismul românesc, prin cele două fațete ale sale, sămănătorismul și poporanismul, au reprezentat reacția ideologică a acestei stări de fapt, una inabilă în fapt, dar de care nu se poate face abstracție. Unul dintre profeții populismului românesc, Constantin Dobrogeanu-Gherea, deși afin cu viziunea poporanistă, a ales calea socialismului, ceea ce nu l-a împiedicat să scrie lucrarea Neoiobăgia, o amplă frescă a problemei agrare. În schimb, Constantin Stere, atras inițial de socialism, va anima curentul poporanist, care poate fi considerat, schematizând excesiv, „naționalitate + democrație”. Stere a accentuat în permanență importanța poporului în raport cu orice altceva și va milita pentru un veritabil program de redeșteptare națională, mai ales prin intermediul culturalizării maselor. În condițiile în care accentul cădea invariabil pe țărani și pe starea agriculturii românești, căreia i se subsumau toate celelalte aspecte, despărțirea ideologică între socialism și poporanism a devenit inevitabilă. Chiar dacă și-a dovedit limitele, ideologia poporanistă era totuși superioară celei sămănătoriste, tutelată de Nicolae Iorga. Cultul țărănimii, în viziunea sămănătoristă, era, așa cum remarcă Robert Adam, „exclusivist, retrograd, autarhic”. Iorga însuși era o personalitate capricioasă și resimentară, dispusă însă la proiecte ideologice, în funcție de contextul timpului respectiv: a fost conservator, antisemit, agrarian, naționalist, democrat, susținător al unui regim dictatorial, tolerant și așa mai departe.

Curentele agrariene și socialiste nu au avut posibilitatea de a fi transpuse prin intermediul factorului politic, jucând un rol minor din această perspectivă. În schimb, este drept, pe fundalul unei vieți culturale în declin, acestea au absorbit multe energii și au dat naștere unor ample polemici sau confruntări de natură ideologică și literară. Descrierea acestor tensiuni, împreună cu creionarea veridică a personalităților care le-au insuflat, reprezintă piesa de rezistență a lucrării, dar chiar și așa apare insuficient explorată și inegal analizată. Aceasta cu atât mai mult cu cât agrarianismul românesc nu a fost nici până acum contextualizat în mod corect, descris în profunzime sau analizat comparativ cu curente similare din centrul și estul Europei. La fel, Robert Adam face o trecere prea bruscă de la agrarianism la țărănism, ca expresie politică a populismului, elaborată după încheierea primului război mondial.

La fel de inegală apare tratarea epocii interbelice, precum și anii celui de-al doilea război mondial. Regimul dictaturii regale, instaurat de Carol al II-lea sau cel a mareșalului Antonescu, dincolo de ambiguitatea sa taxonomică, sunt ca și inexistente în paginile cărții, deși sunt atât de ofertante din punctul de vedere al unei analize asupra populismului românesc. În fond, avem de a face aici cu exprimarea directă a unor programe politice guvernate de o certă tendință populistă, cel puțin pe palierul teoretic. Or, Robert Adam pare că privilegiază analiza ideilor și mai puțin (spre deloc) disecția faptică a istoriei, sub diversele sale exprimări. În cazul acestei perioade însă lipsesc ambele abordări. Aceleași observații pot fi valabile în ceea ce privește regimul național-comunist, destul de vag conturat și lipsit de o reală problematizare (poate cu excepția secvenței protocroniste). În fine, ultimul capitol al lucrării, care tratează perioada ulterioară Revoluției din 1989, în pofida unor observații pertinente privind natura populistă a celor mai importante partide politice românești, pare mai mult o trecere în revistă a formațiunilor politice, în special a celor extremiste și a unora dintre direcțiile lor de acțiune.

Un cititor atent al acestei lucrări va surprinde și o serie de alte aspecte ce induc, pe alocuri, senzația de superficialitate. Regulamentele Organice, de pildă, au fost impuse în 1831 în Țara Românească și 1832 în Moldova, nu în 1830, așa cum notează autorul. Dincolo de aceste lipsuri punctuale, impresia generală care se degajă prin citirea lucrării lui Robert Adam este cea a unui proiect excelent ca principiu, dar transpus în practică într-un mod mai puțin fericit. Autorul pare că a a sacrificat seriozitatea academică sau luciditatea erudiției, pe care (nu mă îndoiesc deloc) le deține, în favoarea unei expuneri care își ratează misiunea. Așa cum s-a mai observat, maniera în care a fost concepută lucrarea converge spre ideea că se adresează unui public străin sau, în caz contrar, unui public românesc, lipsit de simț istoric sau de cunoștiințe elementare despre evoluția noastră politică. A rezultat un format agrabil, o carte scrisă onest, dar care și-a diluat până la epuizare substanța care i-ar fi putut da consistență. Această senzație este întărită de existența aparatului bibliografic, unul minimal și clasic dintr-un anumit punct de vedere, dar care a reușit să eludeze titluri fundamentale, fie că ne referim la chestiunea țărănească, antisemitismul românesc sau agrarianism. Rămâne de văzut dacă a fost un simptom al comodității intelectuale sau masca unei impuse autosuficiențe. Lucrarea lui Robert Adam poate reprezenta o introducere utilă în complexul dosar al populismului românesc, dar este departe a de a deveni una de referință, chiar și în contextul dezolant al absenței unor tentative asemănătoare. În mod paradoxal, scriind despre populismul românesc, Robert Adam a reușit cel mult să popularize subiectul, ceea ce este meritoriu, dar, pe de altă parte, are menirea să accentueze incapacitatea funciară a școlii românești de științe politice de a oferi reflecții fundamentate asupra unor teme delicate. Ceea ce nu poate decât să producă o „tristețe iremediabilă.”

Două veacuri de populism românesc de Robert Adam