În spate, pe o scenă înălțată, se află orchestra. Eleganți, în costume negre, bărbații au alura unor personaje care stăpânesc nu doar instrumentele de percuție sau corzile, ci și întreaga scenă. În rochii de seară, femeile dau orchestrei o strălucire aparte, pe care o întâlnești, poate, doar în spectacolele de musical. Și piesa pare că se construiește sub ochii spectatorului. În fața muzicienilor, acoperindu-i, uneori, aproape în totalitate, tinerii artiști, destul de mulți, recompun atmosfera unei săli de clasă, în care răsună ritmuri moderne.
Felicia Filip – Managerul Operei Comice pentru Copii
Secvențele muzicale alese sunt eclectice și se percep mai bine, în toată splendoarea lor, prin coregrafia aparent simplă, totuși atât de greu de executat atunci când trebuie să și susții vocal o partitură complexă. În pași de dans, pătrundem într-o sală de clasă, în care s-au strâns niște studenți. Sunt veseli, au mișcări energice, punctând ritmurile unei muzici neobișnuit de luminoase. Șase fete și șase băieți, în haine ușoare, purtate cu lejeritatea specifică vârstei – fuste plisate, de un roz dulce, liliachii sau bej, pantofi sport, dar și pantofi eleganți de piele sau de catifea, dresuri mate sau șosete cu ciucuri colorați, tricouri marinărești și pantaloni ecosez.
Într-un interviu, Charlie Chaplin mărturisea că nu a reușit să găsească o „direcție” a personajului său până în clipa în care a găsit acel costum care l-a făcut celebru – melonul, pantalonii foarte largi, acoperiți de haina foarte strâmtă și pantofii uriași. Costumul este important, știu asta foarte bine oamenii de teatru. Face parte din limbajul scenic și îl ajută pe actor să intre în rol, îi dă acea dimensiune corporală, acea „adâncime vitală” de care vorbea Viola Spolin, atrăgând atenția asupra faptului că a fi actor înseamnă, mai întâi de toate, a fi văzut. Și ceea ce este învederat în Joc și Rock, regizat impecabil de Cristian Mihăilescu, este armonizarea elementelor care compun întregul, la nivel de detaliu, până la culoarea și textura unui sacou sau a unei perechi de pantofi.
În acest spectacol, costumul este pe măsura muzicii, care se schimbă mereu, trecând de la pop și rock, la subtile ritmuri de jazz. Pe marginile scenei, se găsesc alte costume, cămăși bucovinene, țesute în flori și „rîuri”, un brâu roșu, altul negru, un cojoc cusut în culori vii, și chiar o sarică. Din momentul în care îmbracă aceste straie, chiar pe scenă, artiștii trec de la un rol la altul. Dar cele două ipostaze, de studenți și de protagoniști ai unui proiect muzical pe care singuri și-l aleg, rămân vizibile, la nivel de costum, pe tot parcursul spectacolului. Corpul, ca instrument viu, prin care actorul transmite spectatorului un anumit mesaj, este pus în evidență prin vestimentație, de fapt, un pretext pentru a atinge „adâncimea spirituală” (Viola Spolin). Și, când este vorba despre o partitură cu muzica lui Ciprian Porumbescu, excelent interpretată, chiar adaptată pentru a plăcea copiilor din public, dimensiunea spirituală este intrinsecă.
În sala de curs, studenții vorbesc plini de însuflețire despre un spectacol pe care l-ar putea transforma în proiectul lor – Crai Nou, prima operetă românească, scrisă de Ciprian Porumbescu și pusă în scenă la Brașov, în 1882. Crai Nou înseamnă „Lună plină” și are legătură cu dragostea și cu nevoia omenească de miracol:
„Crai-nou! Crai-nou! Crai-nou!
La noi bine-ai venit.
Crai-nou! Crai-nou! Crai-nou!
Fă-mi dorul împlinit.”
Se spune că, în nopțile în care apare pe cer Crai Nou, dorințele îndrăgostiților se îndeplinesc. Tinerii au tot ce le trebuie: voci puternice, costume, coloană sonoră, soliști care să interpreteze roluri captivante și dorința de a cânta despre dragoste. Și mai au un profesor care este gata și el să intre în rol (Moș Corbu), căci „muzica e așa de frumoasă!”. De la început, prin acest artificiu al spectacolului în spectacol, piesa se anunță interesantă.
Acțiunea este simplificată, în așa fel încât elementele intrigii să fie înțelese, mai ales că publicul țintă are, uneori, puțin peste 7 ani. Tinerii îndrăgostiți, Anica și Leonaș, se văd nevoiți să fugă, fiindcă nu primesc binecuvântarea ispravnicului, om rău la suflet și nu foarte luminat la minte. Sunt ajutați să se ferească din calea jandarmilor de Moș Corbu, un cimpoier bătrân, și de Dochița, la rândul ei îndrăgostită de Bujor. Momentele de farsă sunt concepute cu rafinament.
Elementele coregrafice sunt, în esență, bazate pe dansurile populare românești. Flăcăii se prind de mijlocul fetelor și alcătuiesc o horă simbolică, alunecând uneori mai lent, alteori, în ritm accelerat, ca la o Ciuleandră. Din când în când, ai impresia că ești la un concert Zdob și Zdub sau la unul cu Phoenix. Anumite pasaje muzicale se repetă, sub formă de laitmotiv, devenind repede familiare spectatorului, așa cum este cazul unei secvențe foarte ritmate – flăcăii și fetele din sat se adună în inima pădurii, ca să se închine lui Crai Nou:
„Haideți, haideți
În codrul înverzit,
Haideți, haideți, haideți
În plaiul înflorit.”
Joc și Rock este un spectacol cu oameni tineri și talentați, care pot, în același timp, să cânte, în registrul înalt, mediu sau grav al ambitusului vocal, și să realizeze o coregrafie complicată. Se remarcă ușor în această operetă artiști cu voci puternice și, în ciuda vârstei tinere, cu o impresionantă experiență de scenă. Liniștea sălii se risipește, lăsând loc emoției, pe măsură ce se aud acordurile acestei partituri nemuritoare. Meritul regizorului Cristian Mihăilescu este de a fi dat haină nouă unei piese clasice. Muzica lui Ciprian Porumbescu se aude foarte clar, uimitor de bine pusă în evidență de sonoritățile rock sau jazz, care vin, ca niște accente, în momente-cheie, luând prin surprindere spectatorul. Textul lui Vasile Alecsandri este, de asemenea, respectat, cu toate elementele de recontextualizare lingvistică.
Importantă este, cu adevărat, în minunatul spectacol Joc și Rock, readucerea în scenă a unei partituri aproape uitate de publicul larg, o muzică frumoasă, peste care se așternuse un praf greu.
