Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Complezență. Înălțarea la Ortopedie • Musafir pe viață de Simona Sora, apărut în colecția „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom.

Complezență pune în oglindă două ipoteze de viață ale aceluiași personaj, o soră medicală îndrăgostită de literatură numită Maia, la fel ca personajul principal din romanul Hotel Universal.

Într-una dintre ipoteze, Maia – instrumentistă într-un spital comunist românesc, o insulă suspendată între sex și moarte, de după Decretul 770/1966 – se trezește fatalmente implicată în anchetarea unui avort ilegal. În cea de-a doua ipoteză, refugiata Maia ajunge să lucreze într-un home médicalisé elvețian dintr-un canton catolic, ale cărui reguli stricte și adesea impenetrabile o conduc într-un alt impas. Complezență aduce față în față două lumi diferite, dar care cer, fiecare în felul ei, conformism, concesie, credit. Într-un cuvînt: complezență.

Simona Sora s-a născut în 1967 la Deva. A debutat editorial în 2008 cu eseul Regăsirea intimității (Cartea Românească), ce a primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Premiul pentru debut al revistei Observator cultural, Premiul pentru exegeză în proza românească, Premiul pentru debut al revistei România literară, și a fost finalistă a Marilor Premii Prometheus. În 2009 a publicat eseul Ultima Thule. Cetățile dacice din Munții Orăștiei (Artec, Spania), iar în 2014 volumul de publicistică Seinfeld și sora lui Nabokov (Polirom). Primul său roman, Hotel Universal (Polirom, 2012, 2013), a fost tradus în limba croată de Goran Colakhodzic, Ana Brnardic Oproiu și Adrian Oproiu (Bozicevic, 2015), iar în limba franceză de Laure Hinckel (Belfond, 2016) și a primit Premiul Academiei Române „Ion Creangă” pentru proză, Premiul revistei Accente pentru proză, fiind totodată nominalizat la Premiul „Festival du premier roman” de la Chambéry-Savoie. A tradus în română literatură spaniolă și hispano-americană (Carlos Fuentes, Crezul meu; Iván Repila, Băiatul care a furat calul lui Attila; Roberto Bolaño, O povestioară lumpen) și a fost inclusă în numeroase antologii românești de proză scurtă.

FRAGMENT

Complezență. Musafir pe viață

„Grégoire – care vorbea mult mai bine ca ea franţuzeşte şi care răspundea mult mai aplicat interogatoriilor helvete din acest canton bilingv cu o preferinţă sentimental-istorică pentru franceză – şi-a găsit o slujbă la vechea ciocolaterie din Fribourg : supraveghea şi alimenta – cu ciocolată, bezea moale şi discuri de napolitană – maşinile care scoteau renumitele têtes-de-nègre. Maia cunoştea savuroasa halviţă clădită pe o napolitană vanilată şi înrobată în ciocolată neagră de la seminarele de cultură spaniolă, care uneori ajungeau şi la gastronomie. În America de Sud se numeau besos de moza, săruturile fetei, sau besos de negra, ale negresei. În Elveţia romandă însă se numeau scurt têtes-de-nègre, capete-de-negru, iar Grégoire, deşi îşi avea în buzunar permisul de muncă, simţea, de cîte ori muşca dintr-o asemenea prăjitură suprapusă, că-şi mănîncă propriul cap. Cînd obosea şi voia ceva nou, o ajuta pe cea mai veche ciocolatieră a fabricii Villars, cea care mai făcea încă bomboane cu vişină în mijloc, à la main.

A existat însă un moment-cheie în toată această desfăşurare lină a lucrurilor. După cîteva zile de derută şi de locuit într-o cameră de cămin cu baie comună, destul de asemănătoare cu dormitorul căminului vienez, s-au hotărît să meargă împreună la Poliţia Străinilor – şi a fost o adevărată investiţie financiară să ia autobuzul verde de la gara din Fribourg pînă în Granges-Paccot, unde aceasta îşi avea sediul. Cu o seară înainte, Grégoire scrisese un fel de memoriu (pe care nu i-l ceruse nimeni), în care explica metodic cum plecaseră din România, cum ajunseseră acolo şi mai ales ce aveau de gînd săfacă : să muncească, să-şi încheie studiile, să scrie. Apoi a tăiat ultimul cuvînt şi a adăugat : să cerceteze. Ce să cercetăm ? l-a întrebat Maia. Viaţa, a răspuns Grégoire şi asta a rămas una dintre vorbele lor : urmau să cerceteze viaţa pe dinăuntru şi pe dinafară, în sus şi-n jos, la stînga şi la dreapta ţării ăsteia minuscule care mai putea face încă excepţii.

Memoriul lui Grégoire s-a dovedit însă atît de important – ca tot ce e scris într-o cultură a arhivei şi cronicii întemeietoare –, încît peste luni de zile, cînd Maia a mers la Poliţia Străinilor pentru prelungirea permisului de muncă, şeful poliţiei, care semna întotdeauna personal permisele pentru cantonul lui, i-a spus în final, ridicîndu-se de la biroul ferit şi venind la ghişeul de lucru: Salutations à votre mari. Nu erau căsătoriţi, asta el o ştia mai bine ca oricine, însă formula era de fapt o urare : cantonul Fribourg le dădea oficial binecuvîntarea. Nu era puţin lucru în mica crevasă din munţii Jura, iar Maia a înţeles mai bine acest lucru cînd a întrebat – într-una din pauzele de prînz la Café de la Chance – ce-i cu anunţurile matrimoniale de pe zidul primăriei. Sonia, care tocmai se măritase la Fribourg, a lămurit-o. Anunţul era o a doua logodnă : statul Fribourg redactează un anunţ în numele viitorilor soţi despre intenţia lor de a se căsători, după ce nenumăratele acte cerute, mai ales străinilor, sînt depuse. Anunţul rămîne 40 de zile, cît o carantină întreagă, pe zidul primăriei – sur le pilier publique, zicea Sonia, iar Maiei asta îi evoca un amestec de piaţă publică şi stîlp al infamiei –, timp în care orice cetăţean al cantonului cu drept de vot poate contesta căsătoria. Pe faţă sau anonim, important era să fie în scris, pentru ca la arhiva statului să existe un act care să motiveze decizia de neoficiere. S-a întîmplat vreodată ? a întrebat Maia, iar oho-ul Soniei a cam speriat-o. ”