Recunosc că în momentul în care Nonei i-a venit ideea de a-și provoca echipa cu trei recomandări de carte bună-de-citit-în-vacanță, vacanța despre care eu nu știu nimic, am zis de ce nu, e o idee! mi s-au adunat teancuri de cărți despre care nu aș putea spune suficient pentru a închega o singură cronică. Există lecturi amuzante, plăcute, dar care nu te lasă cu prea multe sechele intelectuale și mă gândeam să recurg la un experiment în care să aduc în discuție câteva lucrări specializate în cum-să-nu-scrii-un-roman și să fac trimitere, de ex, la scrierea doamnei Rotar, Orbi, care ar fi bine să recunoaștem că nu are nici o tangență cu literatura. Deși îmi părea o activitate tentantă, mi-am cam luat gândul de la această distracție pentru că, chiar dacă e vacanță, ar fi bine ca puținul timp pe care-l avem să-l dedicăm autorilor buni. Îmi privesc noptiera unde stau cuminți: Introducere în Psihotanatologie de Ionel Mohîrță. O lectură specifică, un studiu interesant asupra morții, lucrare de nișă, citită de două ori, care m-a provocat să mă informez mai mult despre etica prelevării de organe donatoare de la persoanele aflate în moarte cerebrală și despre ritualul morții în diferite culturi. Oricâte beneficii ar avea această lucrare, nu este o lectură de vacanță. Apoi Bruckner cu al său rasism imaginar, o analiză filosofică a islamofobiei în care autorul susține ideea că terminologia utilizată formează resorturi care mai târziu dezvoltă sentimente de culpabilitate. Tot nu prea de vacanță mi s-a părut a fi. În cele din urmă, după îndelungate cercetări în memoria mea de scurtă durată am descoperit niște lecturi musai care pot fi parcurse în mod relaxat în vacanță.
Labirint (Editura Pandora M, 2021), cel de-al patrulea roman al autorului contemporan de origine turcă Burhan Sönmez, este prima recomandare. Ar fi fain dacă înainte de a citi Labirint ați vedea și niște interviuri date de autor, pentru că veți descoperi că el însuși a trecut printr-o experiență similară personajului său în cadrul recuperării după o traumă cranio-cerebrală.
Ca subiect, Labirint este destul de simplu alcătuit. Personajul principal Borat, un artist foarte talentat încearca să se sinucidă sărind de pe Podul Bosfor, dar fiind norocos, se alege cu o coastă ruptă și o amnezie. Partea interesantă a lucrurilor este ca Burhan Sönmez dă un citat din Borges înainte de a-și începe istorisirea și un intro aproape kafkian:
Sună ceasul. Sunetul scos de ceas seamănă cu sirena unei nave de marfă care își cheamă echipajul obosit la masă. Dar gândul cui s-a dus la navele de marfa? Sunetul vine din apartamentul alăturat, poate dintr-un vis. Din visul cuiva care doarme în apartamentul alăturat. Vántul se strecoară înăuntru prin uşa deschisă a balconului. Perdeaua din tul se umflă. Oricare dintre anotimpurí ar fi acesta, rãcoarea dimineții aduce prospețime. În timp ce partea de jos a perdelei se revarsă spre pat, se accentuează și sunetul ceasului. Boratin se întinde cu ochii închiși încercând să oprească ceasul. Mâna lui se plimbă pe deasupra ușei noptierei. Se oprește. Aşteaptă și încearcă din nou. Negăsind ceasul, își deschide ochii. Afară se crapă de ziuă. Lucrurile din odaie sunt difuze, li se văd doar contururile. Ce loc e ăsta? Nu seamănă cu un salon de spital. Pătura, balconul și fereastra sunt diferite. Da, nu este un spital, Cred că am venit acasă. Pe fereastră se vede cerul. Pe celălalt colț al noptierei se află sticlutele cu doctoriile pentru somn. Chiar dacă medicamentele ajută la somn nu sunt suficiente pentru a înlătura durerea de cap. Ochii i se închid din nou. Mâna îi cade pe pernă. În timp ce frunzele unui copac din apropierea balconului foşnesc, răcoarea îi acoperă mâinile goale.
Boratin se trezește după ce afară se face lumină, după ce vântul se oprește. Perdeaua din tul stă liniştită. Afară se aude un vuiet care vine până aici din cartierele îndepărtate, acumulându-se și inmultindu-se. Privește în jur, poate mai devreme s-a trezit tot aici, încearcă să înțeleagă. Odaia e largă. Ivoriul pereților e simplu, dar furnirul de arțar al garderobei din fața lui este prea deschis la culoare. Dacă ar fi fost cu un ton mai închis, ar fi fost mai bine. Cine a ales dulapul acesta? Eu? Boratin se îndoiește de propriul gust. Sperase că această casă, pe care nu o recunoscuse când l-au adus cu o seară în urmă, îi va tălmăci, poate, niște amintiri dimineața, când se va trezi. Uşa balconului, dulapul și noptiera par dintr-o cameră de hotel în care a venit pentru prima oară. Tot ce recunoaşte sunt sticluțele cu medicamente. Se ridică și se aşază pe marginea patului. Durerea din piept îl face să tresară. Îşi scoate maieul și își priveşte coastele. Se duce în fața oglinzii (..)
În fața oglinzii începe drumul descoperirii identității lui Boratin, sau drumul renunțării la ea, pentru că tot autorul ține să ne lămurească că nu omul descoperă cuvântul ci cuvântul vine și îl găsește pe el. Oare putem sa spunem același lucru despre Viață? Boratin nu reușește să înțeleagă motivul renunțării sale, el nu este în stare să și-l amintească. Iar toate cele descoperite de către el și despre el nu îl ajută cu nimic.
Labirint este o lectură minunată, diafană, cu un narativ bogat în introspecție, care ridică întrebări serioase și îți lasă spațiu pentru gând. Ce este iluzia pe care noi o numim identitate?, una dintre obsesiile lui Borges, merită să ne ținem de ea dacă nu mai știm cine am fost? Putem merge mai departe odată ce am pierdut-o? Tot gândindu-mă la Labirint în corelație cu Funes the Memorious, o altă lectură mi s-a derulat în minte. Bărbatul sentimental, scris în 1986 de Javier Marías. Javier Marías tot nu se încrede în memorie, nu există o memorie absolută, ea este mai degrabă fluidă, în literatura sa însă Marias utilizează memoria absolută a protagoniștilor săi ca pe o strategie performativă de legitimare a unei libertăţi radicale a scrierii literare. ( vezi Daniel García-Donoso). Despre unele dintre personajele sale Marías spune că sunt oameni care și-au refuzat dreptul la propria voce.
Bărbatul sentimental este nouă etapă a unei scrieri care gravitează în jurul unor personaje din ce în ce mai excentrice, suspicioase, introvertite. Călătoresc în străinătate, vorbesc alte limbi, locuiesc în afara oricărui teritoriu stabil (…) (iar) protagonistul povestește totul fără a afirma nimic zice traducătoarea Elide Pittarello.
Această ultimă afirmare cred că reprezintă cea mai bună definiție a acestui roman. Povestit de la persoana întâi, cu un puternic accent reflexiv, având o structură asemănătoare romanului intim, Bărbatul sentimental încearcă să reconstruiască unele evenimente ca urmare a unui vis avut. Personajul principal cântăreț de operă renumit, singuratic, aflat mereu în mișcare, trece printr-un exercițiu de analiză a propriei vieți, făcând paralelisme între el, un artist cu renume și comis-voiajorii pe care-i întâlnește periodic în hotelurile de lux în care se cazează. La fel de singuratic că ei, naratorul neagă totuși asemănarea:
nu este niciodată atât de sigur că viața aceasta a sa este cu adevărat singuratică și tristă. Din pricina machiajului, îi lipsește clarviziunea.
În cele din urmă vreau să vin cu un citat din Bărbatul sentimental care îmi va permite să fac trimitere către o a treia recomandare:
Este înspăimântător felul cum sunt părăsiți oamenii de către semeni, cu toată naturalețea și cu conștiința perfect liniştită, câteva nesfârşite și fatidice ore, considerând de la sine înțeles că nu au nevoie de nimic, pentru că dorm, ca și cum dormitul ar fi în realitate ceea ce le-a plăcut să spună atâtor literați: o suspendare a necesităților vitale, analogia cea mai apropiată de moarte. Oamenii se forțează câteodată să se înțeleagă între ei, cu toate că în realitate nimeni nu poate să înțeleagă nimic- adică, să vadă totalitatea – din ceea ce există, nici din ceea ce nu există. Dar măcar se prefac că se forțează, în timpul zilei. În schimb, nimeni nu se preocupă, nimeni nu-și dă câtuși de puțin osteneala pentru a ne înțelege somnul (…)
Memoria – regia Apichatpong Weerasethakul
Ultima mea recomandare este însă una de film, Memoria de Apichatpong Weerasethakul cu Tilda Swinton, despre care nu voi spune nimic, dar îmi pare ca fiind cel mai logic sfârșit al acestui text.
