Mare, munte, stațiuni, sălbăticie, relaxare, Veneția, un fel de Soveja, aventuri, dar și timp pentru gândire… Micile vacanțe, potrivitele speranțe, Marea vacanță, Hristos a înviat! Sau este mai mult decât necesar Să fi înviat!
Cea mai frumoasă (adică înțeleaptă) proză despre prietenie – Teoria apropierii de B. Răileanu, Humanitas, 2019
Bogdan Răileanu explică pe clapeta copertei a treia:
„Cartea aceasta a pornit de la o întrebare simplă: unde se duc prieteniile când se duc? De-a lungul anilor am tot pierdut prieteni, m-am îndepărtat de ei, i-am uitat pe unii, am fost uitat de alții și mereu m-am întrebat cum se întâmplă aceste înstrăinări. Care e procesul de descompunere care se produce fără ca noi să sesizăm? Pentru că, dacă am simți degradarea prieteniilor, am face ceva.”
Lui Bogdan Răileanu i-a pus mâna pe cap Zeul Prieteniei, aproape că scrie o evanghelie a unei Prietenii înțeleasă ca o Zeitate (exagerez, dar de ce nu?), la urma urmelor de ce Dumnezeu nu este, de fapt, prietenul ideal?
Poate cartea este, de fapt, despre Prietenia dintre om și zeu! Întâmplător (sic!), unul dintre prieteni devine chiar preot (Alexei Toma), prilej de a scrie, când celălalt (Robert Negru) are probleme cu credința:
„Lucrurile în care credea el erau mereu palpabile, îngerii lui păzitori erau picăturile de apă și le putea vedea, le putea simți, putea să și le toarne pe față ca să simtă, în timp ce prietenul său avea mereu de înfruntat o realitate teoretică de care în practică nu se putea apropia. El nu putea să scuture o icoană din care să i se întoarcă o privire plină de iubire, lupta lui era mai mare, ar fi fost ca și când, prin comparație, toată apa de pe Pământ ar fi fost pulverizată în spațiul interstelar și distanțele dintre moleculele de apă s-ar fi mărit incredibil, iar rostul lor de a fi apă ar fi fost anulat, starea de apă ar fi devenit o posibilitate doar teoretică, în care mulți nu ar fi crezut. Lipsa lichidului i-ar fi făcut pe mulți să nu mai creadă în existența apei, chiar dacă despre apă s-ar fi spus în continuare că există, și nimeni n-ar mai vedea-o pentru că ar fi fost împrăștiată în univers sub forma moleculelor distante. Poate că era chestie de noroc că Dumnezeu era împrăștiat sub formă de molecule invizibile în Univers, și nu apa. Poate că dacă ar fi făcut schimb starea lui Dumnezeu cu cea a apei, am fi putut foarte bine să ne închinăm sfintei treimi moleculare, două de hidrogen și una de oxigen. Am fi putut să-l bem pe Dumnezeu în schimb, și atunci meseria lui Alexei ar fi fost mult mai credibilă. Ei doi au fost odată apă, se gândește desfăcând sticla. Acum au devenit două picături singuratice în compoziția cărora au intrat și alte corpuri străine.” (pp.198-199)
Un argument ontologic în răspăr, umed și cutremurător!
Oare cei doi se vor… mai apropia? Ca în adolescență?
O carte la care te întorci mereu, mereu, ca la un… prieten vechi! Dar să nu uit esențialul pentru niște recomandări de vacanță: cei doi, unul ziarist, celălalt slujitor al Domnului, încearcă să reia prietenia după ani și ani, mergând, după cum își promiseseră cândva, la Veneția!
Altfel despre Sacru (și desacralizare) – Rezervația de George Cornilă, Polirom, 2022
Dacă ne-am opri numai la primul dintre textele cărții lui George Cornilă, – o frumoasă surpriză, deși, studiindu-i biografia literară (oare unde este născut?), înțelegi că este numai vina ta de cititor că nu l-ai cunoscut mai devreme -, cel care dă și titlul, și deja te-ai îndrăgosti definitiv de ceea ce a propus: un subiect asemănător celui din serialul „Beforeigners” („Înstrăinați” pe HBO!). În serial sosesc în lumea de astăzi oameni din trecut, G. Cornilă simplifică un pic: Adam și Eva, cu colțul lor de rai, sunt descoperiți prin Munții Vrancei, în urma unui cutremur, în preajma stațiunii Levoja! Nu este neapărat dovada incontestabilă a existenței lui Dumnezeu, dar se pare că un mit are totuși rădăcini cât se poate de reale! Ce poate face omul consumerist din așa ceva? Evident, un obiectiv turistic!
Avem de-a face cu un… Kundera fantastic, care utilizează fantasticul sau pretextul acestuia pentru a explora condiția umană a prieteniei (și dintre bărbați, dar și dintre un bărbat și o femeie: Edi/ Edmond și Ilona, între care este o atracție care, cel puțin pentru Edi, devine aproape obsedantă), dar și raporturile cu Sacrul.
Este o nuvelă la care s-ar putea reveni. Poate pentru un roman mai amplu, poate pentru un scenariu de… serial?
Bogdan Crețu scrie pe coperta IV:
„Paradisul biblic supraviețuiește ca o relicvă într-o lume subterană. Rezultatul? Adam e asaltat de reporteri, Edenul e transformat într-un fel de parc. Mai avem resurse pentru a sesiza miracolul? Mai e loc în lumea noastră pentru sacru? Cartea lui George Cornilă provoacă, printr-un amestec bine dozat de fantasy și realism, tot felul de dileme și întrebări grave. Prozele din acest volum au tot ce le trebuie pentru a prilejui o lectură captivantă: suspans, contra-punct, povești de dragoste, un imaginar cuprinzător, o deviere subtilă a intrigilor spre parabolă, dar mai ales un apetit de povestitor contaminant.”
În altă ordine de idei, măcar aproximativ, este o demonstrație clară, cu un simț al satirei demn de Swift, că omul poate transforma totul în bâlci:
„Omului nu trebuie să îi dai un obiect, ci un simbol. Credința are nevoie de miser, de neștiut, de îndoială, de neînțeles, de aceea lumea preferă pelerinajele spre destinații care oferă ceva abstract, nu concret. dacă îl arăți pe Dumnezeu lumii, uite, bătrânul acela de acolo, El e, ai distrus religia. Cunoașterea, asta strică tot.” (p.73)
Trebuie să recunoașteți că abia așteptați să-i cunoașteți, să-i întâlniți pe Eva și pe Adam. Pelerinajul pe care vi-l propune George Cornilă va fi bun și pentru orice Gulliver: o luptă între inorogi, dacă nu credeți în Adam și Eva, va fi și ea memorabilă!
Dacă între timp nu învie Arsenie Boca sau Ștefan cel Mare, rezervați niște camere la Levoja!
După destindere, iubire de înțelepciune – Opera integrală, I, Platon, Humanitas, 2021
Aristotel, discipolul lui Platon, a scris într-o carte de etică: „Prieten mi-e Platon, dar mai prieten îmi este adevărul!” Luat din context și gândind dihotomic, mai că ai zice, dacă ești îndrăgostit de Adevăr, că opera lui Platon este… minciună!
Evident, nu este deloc așa! Dacă este să ne întoarcem la iubirea de înțelepciune, și este musai, întâi și întâi la Platon și la Socrate trebuie să ne întoarcem! Editura Humanitas ne propune o traducere nouă, cea a lui Andrei Cornea, într-o ediție de opere integrale, relativ recent apărând primul volum, conținând 12 „dialoguri”, primul paragraf din „Apologia” și ultimul din „Lysis”, dialogurile care deschid și închid acest prim volum fiind exemplare pentru ceea ce am spus mai sus. Așadar, să-i dăm cuvântul lui Socrate:
„Ce ați simțit voi, atenieni, în timp ce i-ați ascultat pe acuzatorii mei, nu știu; eu unul însă aproape că am uitat cine sunt: într-atât au vorbit de convingător! Nu și adevărat, totuși, că n-au spus aproape nimic de acest fel. (…) Fiindcă (…) ei n-au zis nimic sau aproape nimic adevărat, în timp ce de la mine veți auzi adevărul întreg.”
Și, la final:
„Am ajuns acum, Lysis și Menexenos, de tot râsul: atât eu, un om bătrân, cât și voi. Căci, plecând, lumea de față va zice că noi credem că suntem prieteni unii cu alții (…), dar n-am fost în stare încă descoperim ce anume este prietenul.” (p.510)
Un dialog despre adevăr, unul despre prietenie, aceasta, în particular, dar, în general, avem o Operă care, pentru cunoscători, stă la baza unei anumite ordini sociale, împreună cu marile scrieri religioase… În aceste zile ale Haosului, cu atât mai mult trebuie să ne întoarcem la ironia socratică! Dacă de pe urma Atlantidei nu ne-a rămas, și mulțumită lui Platon, decât cuvântul „Atlantida”, în urma dispariției omenirii s-ar putea să nu mai rămână decât cuvântul „Platon”!
