Salba dracului și Mame sunt două spectacole din repertoriul curent al Teatrului Dramatic Fani Tardini care-mi vin în minte când mă gândesc la O repetiție moldovenească. De ce? Pentru că în distribuția celor trei spectacole regăsim în mare parte aceleași nume. Salba dracului e în regia lui Alexandru Dabija, Mame și O repetiție moldovenească în regia lui Cristian Ban. Vasile Alecsandri, Costachi Caragiali și creație colectivă, deci trei texte care vin să ancoreze definitiv trupa  într-un spațiu cultural bine delimitat. Galațiul e în sudul Moldovei, un loc între ape, unde cultura s-a făcut dintotdeauna cu mult efort, pentru că interesele politice și economice au primat. Iată de ce m-am mirat, dar nu prea, când am auzit că noua premieră a teatrului gălățean va fi O repetiție moldovenească. Dincolo de faptul că trupa lucrase deja cu regizorul (cu succes la public, dar și la critica de specialitate), mai era ceva: acribia fantastică a lui Ban, care cu o răbdare de chinez lucrează fiecare replică în parte, până când actorul ajunge să trăiască la propriu în text; pe de altă parte, trupa este într-un proces de întinerire accentuat (practic nu prea mai au actori  trecuți de 50 de ani), dar reușește să îmbine (cu succes, aș spune) vechiul cu noul, clasicul cu inovativul. Cu alte cuvinte, trecerea de la un text foarte vechi la unul contemporan (de tip creație colectivă) devine posibilă și pentru   că adaptabilitatea este ingredientul de bază al trupei, combinat cu o capacitate de muncă peste medie.

Această prezentare necesită JavaScript.

O repetiție moldovenească este, înainte de orice, o pledoarie pentru istorie. Istoria teatrului este sursă inepuizabilă de fascinație. Cea a teatrului românesc este și mai și: începuturile teatrului jucat în limba română nu sunt nici pe departe timpurii, dar chiar și așa primele reprezentații jucate în limba română se joacă de cele mai multe ori în condiții improprii, cu fonduri aproape inexistente și scenografii sub semnul improvizației. Așa se explică și trimiterile explicite la commedia dell’arte datorate lui Costache Caragiali, dar și lui Cristian Ban. Spectacolele acestea erau menite să se joace în bâlciuri, târguri sau iarmaroace, acolo unde românii se adunau la ceas de sărbătoare, acolo unde se vorbea limba română în mod curent. Pe de altă parte, personajele clasice din commedia dell’arte se pot calchia fără mare dificultate pe orice reprezentație de teatru românesc; există multe puncte comune între un personaj plin de umor din literatura populară și Pulcinella sau Brighella, despre arlechin, nici nu mai pomenim. Cristian Ban n-a vrut să anuleze sub nicio formă această ancorare într-un sol fertil și cu multe straturi istorice; chiar dacă montarea e în cheie contemporană, actorii joacă în costume ale prezentului, dar în foaier spectatorii sunt întâmpinați de o expoziție de afișe – fiecare actor din distribuție este îmbrăcat într-un costum de catifea neagră, cu guler elisabetan, fiecare pozând într-un mod specific. Astfel, afișele devin reinterpretări ale unor tablouri de epocă sau imagini supraexpuse (în sensul de populare) în diverse scene celebre ale unor texte clasice (Florin Toma jucându-se cu o minge mică, galbenă sau un alt actor din distribuție este „zugrăvit” ținând în brațe pasăre sălbatică). O ancorare subtilă, dar eficientă, a spectacolului într-o ramă istorică de care era nevoie. Se adaugă la acest preambul scenele din spectacol – cea în care Bonciu (Ștefan Forir) face jonglerii cu aceiași minge galbenă, respectiv cele în care decorurile sunt mânuite chiar de către actori (copacii-pădure, palmierii și pietrele n-au nimic în comun decât faptul că fac parte din recuzita spectacolelor jucate de francezi sau nemți).

O repetiție moldovenească în viziunea lui Cristian Ban se transformă într-un pretext pentru un curs ad-hoc de istoria teatrului. Am recunoscut în sală profesori, oameni obișnuiți, care vin la teatru din plăcere, dar cred că degetele de la o mână ajung pentru a-i număra pe cei care știau câte ceva despre primele reprezentații de teatru în limba română sau despre cine a fost Costachi Caragiali. Actorii se joacă pe ei înșiși – sunt eu, Radu Horghidan, m-ați recunoscut? – iar personajele devin simboluri cu valoare intrinsecă. De la un punct încolo nu mai contează că avem de-a face cu o suită de personaje clasice, pe care le regăsim în mai toate piesele, ci contează felul cum se raportează trupa la ele, felul cum le construiesc acolo, sub ochii spectatorilor. Cu alte cuvinte, cei din sală asistă la o repetiție a spectacolului O repetiție moldovenească. Și, totuși, nimic improvizat, totul stabilit în detaliu. Cristian Ban a lucrat cu fiecare în parte, pe detalii care țin de coloratură, dar și de manieră de raportare la ceilalți, micile artificii obținute printr-o combinație voit stridentă între costum și gestică dau nota generală de veselie. Spectatorii râd, pentru că recunosc în fandoselile domnișoara Homiceanu toate tiparele folosite din plin de vedetele de astăzi, cele care se autodeclară influnceri dar sunt departe de acest statut, căci nu pot schimba nimic. Insistențele suflerului Boian (Florin Toma) de a-i fi recunoscută munca stârnesc și ele râsete, dar mai degrabă surprind, căci cine s-ar fi gândit cât de importantă este prezența acestuia în economia unei reprezentații; și, totuși, sufleurul nu este actor, chiar dacă acesta se visează deseori defilând în luminile rampei. Excelent construite rolurile doamnei Mase și a domnișoarei Marghiolița – pe cât de antagonice, pe atât de complementare. Coloratura spectacolului se obține și pentru că actrițele (Elena Anghel, respectiv Oana Mogoș) au înțeles din start că granița dintre ridicol și sublim există, chiar dacă aproape invizibilă pe alocuri. Idieru (Vlad Ajder), Bonciu (Ștefan Forir) și Anton (Răzvan Clopoțel) sunt de urmărit; roluri consistente, din construcția cărora autoironia nu lipsește deloc. Un trio care ar merita să joace și roluri din texte clasice, căci, se vede, au cu ce. Toporul, barba și înălțimea (fizică, a actorului care tot zice că nu se vede pe scenă), toate trei elemente definitorii pentru construcțiile de sine-stătătoare ale rolurilor, devin elemente de recunoaștere, embleme ale unor tipologii în sine, tocmai pentru că fac parte și din viețile reale ale actorilor. Greceano (Ionuț Moldoveanu) stă jos, aproape tot timpul reprezentației stă jos. Ciudat, dar nu e lipsit de mobilitate, nu e nici marginal în economia spectacolului, toți se raportează cumva la el, dar mai ales regizorul. I se recunoaște astfel autoritatea și experiența, ambele combinate cu o doză mare de autorironie. Recunoaștem în spatele numelui o pleiadă întreagă de mari actori ai teatrului românesc, cărora mai tinerii lor colegi le fac o reverență, căci așa este firesc!  Cuplul Mase, doamna (Cristina Uja Neagu), respectiv directorul trupei (Cristian Gheorghe) se remarcă prin opulență și lipsă de orice talent artistic. Se adaugă ca liant lipsa respectului pentru colegii de trupă și din combinația acestora iese un moment memorabil – cel în care doamna Mase apare îmbrăcată în ditamai rochia elisabetană, care n-avea nicio legătură cu nimic, cu niciun element de decor și cu niciun personaj. Ridicol? Puțin spus, numai că nici doamna, nici domnul Mase nu sunt capabili să-și dea seama cât de ridicoli apar ei în fața celorlalți. Regizorul-personaj, care este și autorul textului, Caragiali pe numele lui (Radu Horghidan) face un adevărat tur de forță, astfel încât nu doar că reușește să dea sens unui act artistic format din bucăți ce păreau că nu se leagă nicicum, dar dă și nota de originalitate, evitând tușa grosieră sau supraexpunerea. Detalii de țin de viața actorului – gastrita, fumatul excesiv – devin trăsături ale personajului, astfel încât acesta iese din carte și ajunge la scenă, întreg și credibil, așa cum șade bine oricărui personaj-cheie.

Această prezentare necesită JavaScript.

Pe acordurile melodiei Tinei Turner se încheie spectacolul-repetiție la O repetiție moldovenească; un spectacol deloc ratat, deși spectacolul nu s-a jucat atunci, la 1844. Nu se știu motivele pentru care nu s-a jucat, cum nu se știe nici ce i-a făcut pe toți acei oameni să-și dorească să fie actori și, mai mult, să joace în limba română. Ar fi putut juca în franceză sau în germană, ar fi câștigat mai mult și poate că și arta lor ar fi fost mai bine pusă în valoare. Ce știm sigur este că lor le datorăm începuturile! Teatrul românesc contemporan există pentru că atunci și acolo o mână de oameni au avut un dram de nebunie și o dorință de neînțeles: să joace în limba română! Meritoriu efortul lui Cristian Ban de a face inteligibil textul original, de a-l traduce pe înțelesul spectatorului contemporan; meritorie și intenția lui de a pune degetul de o rană deschisă: prea puțini dintre spectatori înțeleg cât efort și câtă muncă se ascunde în spatele unui succes de moment.

Caragiali : Ba nu, omul se poate îngrozi și fără a tremura. Vezi, totul este pe cât poate un actor să să păzeasca de o prefacere; atunci careva izbutește în rolul său, și face publicul a uita persoana sa și a-l videa în aceea a rolului său. Vezi, e foarte mare deosebre între comic și măscărici: cel dintâiu mă încântă, mă face să râd cu plăcere, pe nesimțite doresc ca rolul său să ție cât mai mult, îmi place a îl vedea cât de des; în vreme ce celălalt îmi zmulge râsul, insă mă face să mă roșesc adese că l-am putut suferi. De aceea, și o comedie-farsă nu să poate privi de aceleași persoane decât de doao ori, cel mult, în vreme ce cea nobile poate insufla orișicând nouă placeri; și aceea, și asta e adevarata piatră de încercare unui actor bun. De aceea, feriți-vă de a va obicinui să insuflați râs publicului prin schimosiri necuviincioase, pentru că el, vă-ncredințez, vă va aploda astăzi, fiindcă nu au văzut alte, dar prin chiar aplauzele cele vi s-a-nchide cariera; căce, sumeți că ați fost aplodati, și mai sumeți încă că ați izbutit, vă lăsați talentele în tâmpire și, în loc de a vă urca treptat, vă coborâți treptat, folosindu-vă numai cu atâta, că v-ați deprins a vă sui pe sțenă fără palpit de inimă!

Aplauzele nu sunt suficiente, dar nici fără ele nu se poate trăi în lumea teatrului. Dacă Mame este o creație colectivă, pentru că textul s-a născut din punerea cap la cap a istoriilor personale, iată că O repetiție moldovenească devine o creație colectivă prin felul cum reușește Cristian Ban să personalizeze fiecare rol în parte. Practic, personificarea se transformă în opusul ei, personajul este dezbrăcat de toate detaliile, până într-acolo încât pe scenă nu-i mai avem pe Marghiolița, doamna Mase sau Boian, ci pe actorii care le dau viață. Ține de fiecare spectator în parte să-și dea seama când are în față personajele lui Caragiali și când actorii din trupa Teatrului Dramatic Fani Tardini Galați.

După cât de mult s-a râs la premieră și cât de multe aplauze au fost în timpul și la final de reprezentație, tind să cred că O repetiție moldovenească va face parte din portofoliul de succes al trupei gălățene.

O repetiție moldovenească – Teatrul Dramatic Fani Tardini Galați

De Costachi Caragiali

Comedie | 1 h 50 min

Regia: Cristian Ban

Asistență regie: Lavinia Eiler

Scenografia: Andreea Săndulescu

Distribuția:

Caragiali – Radu Horghidan

Greceano – Ionuț Moldoveanu

Domnișoara Marghiolița – Oana Mogoș

Domnișoara Homiceanu – Elena Anghel

Idieru – Vlad Ajder

Bonciu – Ștefan Forir

Anton – Răzvan Clopoțel

Boian – Florin Toma

Doamna Mase – Cristina Uja Neagu

Directorul Mase Cristian Gheorghe

Spectacol produs în cadrul PROIECT 9. TEATRU ROMÂNESC CONTEMPORAN, programartistic derulat de Teatrul Dramatic „Fani Tardini” în perioada 2021-2024

Credit foto: Volker Vornehm

 

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura