Dostoievski – Un minut pentru a privi lumea

„A putut să redevină el însuși pentru că o vreme a renunțat să mai fie el însuși. A putut să câștige pentru că mai întâi a acceptat să piardă.” Henri Troyat

„În oricare din aceste reprezentări, frumosul este un punct de convergență sau o strădanie către ceva mai înalt, o limită superioară a faptei sau a contemplației. În acest sens, mântuirea este o metaforă pentru propria noastră fericire terestră.” Ion Vianu

Cine a fost Dostoievski?

Cartea lui Henri Troyat pleacă de la ideea că biografia unui mare scriitor are toate caracteristicile unui roman. Scriitorul este el însuși un personaj în propria viață, un caracter greu de strunit, trăind concomitent în toate lumile imaginate, prins de patimi omenești, chinuit de păcate și convins că ideile transpuse în cuvinte pot schimba lumea, salvatoare fiind, asemenea frumuseții. Troyat este autorul a trei biografii exemplare: Tolstoi, Cehov, Dostoievski.

E limpede că viața oferă unui scriitor principalul suport de creație. Lectura operei nu e completă fără cunoașterea circumstanțelor în care sunt concepute și publicate principalele scrieri.

Viața lui Dostoievski este așezată în proximitatea operei, cele două teritorii fiind, la fel ca în proza sa, greu de delimitat. Nu se poate spune până la ce limită trăia Dostoievski în propriile ficțiuni și de la ce punct încolo cobora în lume, printre ceilalți — să le scrie prietenilor pentru a le cere bani, să îngrijească florile, să se așeze la masa de joc, să vorbească prin vocea personajelor sale despre fericire, suferință, spovedanie și libertate.

Construind portretul lui Dostoievski, Henri Troyat aduce o personalitate la dimensiunea sa umană, o demitizează folosind detaliul biografic, ironia, fragmente de corespondență, secvențe de viață socială, mărturii ale apropiaților și ale adversarilor, asumându-și riscul de a muta accentul de la nivelul estetic la cel mundan. Pentru a fi mai aproape de om se folosește de operă.

Copilăria și educația. Relația cu tatăl.

Să știe să scrie și să citească învață Feodor Mihailovici și frații săi de la mamă, Maria Feodorovna, o femeie blajină și răbdătoare. Apoi, după descifrarea unor pagini din Vechiul și Noul Testament, copiii primesc învățătura unui diacon cu har, care știa să povestească și să explice pe înțelesul copiilor.

Franceză învață copiii familiei Dostoievski de la un francez, care deținea și un fel de școală împreună cu fiii săi — se predau aici noțiuni de matematică și studii slave, nu și latină, ceea ce l-a nemulțumit profund pe tatăl lui Feodor și l-a determinat să se apuce el însuși de predare. Medicul Mihail Andreevici, om îngâmfat și aspru, se dovedește un profesor ineficient. Feodor, Andrei și Mihai îi știu de frică, dar mare lucru nu învață în orele petrecute în picioare, suportând temperamentul aprig al tatălui iubitor de studii clasice.

În epocă, educația se făcea cu metode contondente, motiv pentru care soții Dostoievski ocolesc școlile obișnuite. O variantă acceptabilă se dovedește pensionul Cermak, școală îngăduitoare și mediocră, unde băieții soților Dostoievski sunt duși zilnic cu trăsura pentru ca nu cumva să piardă timpul prin oraș.

Moartea mamei survine în 1837, când Feodor avea 16 ani, și coincide cu moartea lui Pușkin, ucis într-un duel. În familie se citea poezie și adolescenții știau cine e Pușkin, un poet cu notorietate postmortem. Feodor Mihailovici este copleșit de durere și aproape că nu poate hotărî care dispariție îl afectează mai mult.

Tatăl, figură despotică, decide să-și trimită fiii, pe Feodor și pe Mihail, la Academia Tehnică Militară din Sankt-Petersburg, în vederea unei cariere de inginer. Scăpa onorabil de grija tinerilor. Numai Feodor este admis. Înainte de plecarea de acasă, Feodor suferă de o afecțiune stranie căreia tatăl, medic fiind, nu-i găsește leac. Adolescentul își pierde vocea. Este căutat un specialist și vocea revine, însă va păstra permanent urmele acestei traume:

„Un specialist a recomandat o călătorie pe timp frumos. Experiența va reuși. Totuși, de-atunci încolo, toată viața Dostoievski va vorbi pe un ton foarte coborât, ciudat, artificial, care îi va deranja pe interlocutorii săi.” (p. 38)

La Castelul Inginerilor, Dostoievski, elev conștiincios, studiază algebră, geometrie, balistică, fizică, arhitectură, topografie, geografie, literatură etc. Urmează o perioadă chinuitoare, despre care Dostoievski va scrie mai târziu în Însemnări din subterană, evocând asprimea pedepselor, mediul corupt și imoral pe care-l acceptă, neavând încotro. Își detestă colegii:

„Învățaseră să se ploconească numai în fața succesului. Râdeau cu cruzime, la modul cel mai rușinos cu putință, de tot ce era drept, dar înjosit și călcat în picioare. Rangul îl luau drept inteligență; la șaisprezece ani discutau deja despre locuri călduțe. […] Erau mostruos de perverși.”

Baza educației începe așadar în familia preocupată de viitorul copiilor. Însă Dostoievski, complexat în viața obișnuită, singuratic și sensibil în exces, nu avea îndoieli în privința excepționalității sale, hrănite cu cele mai diverse lecturi, cu idealism și suferință.

„O ființă care se obișnuiește cu toate, iată, cred eu, cea mai bună definiție care i se poate da omului”, va scrie el în Amintiri din casa morților. (p. 45)

Figura tatălui, om rigid și meschin, este întunecată. Relațiile dintre tată și fiu sunt reci. Student la Academie, Feodor Mihailovici îi cere insistent bani, însă tatăl, avar din calea-afară, îi trimite doar scrisori moralizatoare. Retras la casa de la țară, fostul medic militar bea până la delir. Își caută prin casă nevasta, moartă de ceva vreme, bănuind-o de infidelitate ca pe vremea când trăia, și vorbește singur. Își lovește cu biciul oamenii de la moșie, iar aceștia, sătui de răutatea stăpânului, îi pun gând rău. Crima n-a putut fi dovedită, însă fiul, care află târziu de moartea violentă a tatălui, se simte ca și cum el ar fi fost criminalul. Dostoievski suferă mai mult din pricină că nu l-a putut iubi, însă suferința aceasta extrem de intensă, dublată de vinovăție, îi provoacă și prima criză gravă de epilepsie, boală de care va fi afectat toată viața și care-l făcea să trăiască desprins de realitate, nepământean:

„Dostoievski este obsedat de ideea suferinței: orice crimă este explicată, răscumpărată, idealizată prin suferință. Ea este marea noastră scuză de a exista. Tatăl lui, om care ședea lângă el, fusese foarte încercat de soartă, iar această durere îi justifica severitatea de care dădea dovadă față de copiii săi. Fiecare își împovărează aproapele cu propria nădejde, cu propria ură, cu propria frică. Nimic nu începe în noi. Nimic nu se termină în noi. Suntem prinși cu toții în același sistem nervos și este de-ajuns ca unul dintre noi să facă un gest pentru că cei din preajma lui să-i simtă efectul dureros.” (p. 40)

Primele pagini. Relația cu publicul său.

Dostoievski scrie din experiență, din evenimentele trăite nemijlocit, multe dramatice, cum este episodul condamnării la moarte și al grațierii de ultim moment.

„Dostoievski închide ochii. Este al șaselea în ordinea execuției. Îi va veni rândul imediat. Peste cinci minute va fi legat de aceiași stâlpi. Peste cinci minute nu va mai exista. Îl cuprinde o neliniște înfricoșătoare. Nu trebuie să piardă aceste cinci minute. Trebuie să le întrebuințeze cum nu se poate mai bine, să extragă din ele esența, toată bucuria tainică, înainte de a se scufunda în noapte. Își împarte timpul cât i-a mai rămas de trăit în trei: două minute pentru a-și lua rămas-bun de la prieteni, două minute pentru a reflecta, un minut pentru a privi lumea pentru ultima oară.

Dar la ce să se gândească, ce să privească? Are douăzeci și șapte de ani, este pe deplin conștient de forța, de talentul lui — și, dintr-odată, moartea. Există, e viu — și, peste trei minute, nu va mai fi nimic, sau va fi poate altceva, sau altcineva. Mai privește o dată cupola bisericii și iată că nu poate să-și desprindă privirea de strălucirea ei de aur și soare. I se pare că, dintr-o clipă-ntr-alta, în fața lui nu va mai fi decât această lumină liniștită. Vor fi unul și același trup. El va fi însăși lumina aceea, liniștea aceea. Se va topi în necunoscut. Îl cuprinde o teamă convulsivă. Ce bine-ar fi să nu mor! Ce nemărginire ar fi dacă mi-aș recăpăta viața! Și toată ar fi a mea! Fiecare minut l-aș transforma într-un secol, nimic nu aș pierde, fiecare minut l-aș socoti, ca să nu-l cheltuiesc degeaba!, va scrie el în Idiotul.

În acest timp, soldații își încarcă puștile, le pun la umăr. Tăcerea doare. Un strigăt: Foc! și cele trei corpuri se vor prăbuși la pământ, cu o moliciune ridicolă. Și vor fi luate. Și vor fi înlocuite cu alte trei. De ce nu trag?” (pp. 146-147)

Suportă mai ușor experiența carcerală, spune Troyat, fiindcă a acceptat pedeapsa, fie ea și nedreaptă, și a găsit în perioada aceasta a vieții principalele teme de creație, structura marilor sale personaje, natura umană în toată diversitatea ei, mergând de la sublim la abjecție. Depășind, la limita supraviețuirii, momentul exilului din Siberia, cei opt ani de subterană umană, totul i se va părea ulterior, prin comparație, suportabil.

Ucenicia în ale scriiturii o face traducând cu entuziasm Eugénie Grandet. Balzac este considerat un model. Traducerea este publicată parțial, o treime fiind înlăturată de redactorul-șef din rațiuni mărunte. Dostoievski este revoltat și consideră că munca lui a fost desconsiderată și că Balzac a fost trădat. Traducerea oricărui text este însă un act de trădare, iar Feodor Mihailovici nu face excepție:

„Se năpustise asupra lui Eugènie Grandet cu o pasiune periculoasă. Nu se putuse limita la o adaptare cinstită. Umflase sentimentele, exagerase epitetele, scăldase într-o atmosferă extravagantă povestea umilă a tinerei provinciale. Suferințele lui Eugénie s-au transformat sub pana sa în chinuri profunde și teribile. Chipul ei, care, potrivit lui Balzac, era tivit cu o lumină ca o floare abia înflorită, se încununează la Dostoievski cu o aureolă cerească. Dar nu era mai bine așa? Lui îi plăcea.” (p. 62)

Scriitorul este perfect conștient de natura subversivă a scrierilor sale, cele care îi aduseseră, pe lângă implicarea, la nivel teoretic, în mișcările revoluționare o condamnare la moarte, preschimbată ulterior în opt ani de viață siberiană, în subterana umană. În Demonii îl caricaturizează pe Turgheniev, stârnind adversitatea multora.

De obicei lipsit de diplomație și plin de temperament, Feodor Mihailovici reușește să aibă o relație surprinzator de bună cu proprietarul ziarului Grajdanin, prințul Meșcerski. Nu mai avea timp să-și scrie cărțile, dar i se oferă ocazia să-și susțină ideile în rubrica Jurnal de scriitor, un fel de conversație liberă cu cititorii, abordând tot felul de teme, în diverse registre, un șantier, am zice astăzi, în care își lansa și își verifica ideile. Era angajat ca redactor-șef pentru trei mii de ruble pe an. Câțiva ani mai târziu, rubrica avea să devină publicație independentă.

La ziar, în sarcina lui Feodor Mihailovici intră și revizuirea și corectarea articolelor scrise de prințul care se credea scriitor. Iar Feodor Mihailovici face și treaba dificilă de a explica prințului vanitos înlocuirea pasajelor, modificarea frazelor, adăugirile și eliminările sau chiar totala înlocuire a articolului, pretinzând el însuși o corectură a prințului. Nu știu dacă este aici responsabilitatea față de cuvântul scris, cu ignorarea propriei contribuții — scria în locul prințului care nu scria bine, deși așa credea. Angajatul nu-i spune proprietarului adevărul în față, cum obișnuia cu alte persoane chiar mai sus-puse. Sau este la mijloc și ispita de a disloca ideile altora pentru a face loc, în alte pagini, ideilor lui. Oricum, Feodor Mihailovici dovedește „o dibăcie de curtean”, zice Troyat, când dă explicații:

„Dragă prințe, răspunsul dumneavoastră oferit ziarului Peterburgskie novosti este foarte frumos și foarte limpede redactat, dar este puțin cam provocator (instigă la ceartă) și poate că tonul nu este cel mai fericit… Vă trimit răspunsul pe care l-am scris eu însumi. Am inclus în el și câteva pasaje din al dumneavoastră. Dar poate că am făcut greșeli; v-aș fi foarte recunoscător dacă ați putea revedea textul meu…” (p. 396)

Diplomația aceasta nu l-a salvat de la amendă și două zile de închisoare, prin 1872, pe redactorul care nu obținuse o aprobare necesară publicării unor fragmente de discurs imperial, într-un articol ce îi fusese trimis de prințul-proprietar. Făcuse în 1849 ani grei de închisoare siberiană, două zile sunt prilej de odihnă și de recitire a Mizerabilor lui Hugo:

„Ce noroc pe mine că am fost arestat, scria el, pentru că altfel n-aș fi găsit niciodată timp să recitesc — și cu ce interes! — această operă magistrală…” (p. 397)

Feodor Mihailovici se bucură și datorită publicației Jurnal de scriitor de o deplină recunoaștere a geniului său. Adversarii îi reproșează acum lipsa de caracter, idee asociată în epocă personalității de tip excepțional. Jurnalul apare în ianuarie 1876, cu avizul celor de la cenzură. Feodor Mihailovici se găsește într-un bun moment al vieții, are stabilitate, poate să-și plătească datoriile, grație venitului onorabil obținut din vânzarea periodicului. Intenționează să-și clarifice ideile politice și sociale într-un manifest, dare de seamă, pseudojurnal, laborator de fraze și impresii pasagere, șantier al viitoarelor scrieri, reflecție asupra operei scrise deja. Troyat consideră acest Jurnal important pentru relația scriitorului cu publicul. Jurnalul este văzut chiar de autorul său ca un compromis necesar:

„Un adevărat Jurnal este cu neputință; nu se poate face decât un Jurnal trucat, pentru public… Jurnalul aceste trucat, Jurnal pentru public, conține totuși chintesența gândirii dostoievskiene.” (p. 411)

Succesul periodicului se măsoară în cifre: peste două mii de abonați și tot atâția cumpărători la bucată încă din primul an. Feodor Mihailovici primește corespondență consistentă din partea admiratorilor și răspunde cu răbdare fiecăruia în parte. Oamenii îi scriu despre problemele lor, îi cer sfatul, îi caută aprobarea. O tânără nu vrea să se mărite cu bărbatul pe care nu-l iubește, și-ar continua studiile, iar scriitorul îi scrie ca să o susțină:

„Având în vedere aspirațiile dumneavoastră, nu puteți deveni nevasta unui negustor… Cu niciun preț nu trebuie să vă mutilați viața. Dacă nu-l iubiți, să nu vă căsătoriți cu el. Mai scrieți-mi, dacă doriți…” (p. 419)

Își consiliază corespondenții în probleme care țin de psihologia dragostei. Se poate, îi scrie Feodor Mihailovici altei tinere, ca bărbatul pe care la începutul căsătoriei nu-l poți iubi să devină ulterior cel mai important om, există categoria celor iubiți după împlinirea căsătoriei. Îi recomandă fetei să se informeze bine în privința persoanei, să nu ia o decizie pripită. Pe o studentă o consolează pentru eșecul la examen:

„Regret mult eșecul dumneavoastră la examenul de geografie, dar este un asemenea fleac, încât nu trebuie să-i exagerați importanța. Iar scrisoarea pe care mi-ați scris-o este disperată…” (p. 419)

Este prins, oricât ar fi de ocupat, de relația cu cititorii săi, de la care s-ar putea spune că obține material pentru romanele ce așteaptă să fie scrise. Preocupat de timpul destinat scrisului, lucrează după program, e ordonat cum ordonate sunt pe biroul său obiectele. Nu suportă petele de pe haină. E foarte atent la vestimentația sa, care presupune confort și eleganță. Ideea de a sta, dimineața, în halat și în papuci îi repugnă. De la prima oră, este atent la fiecare detaliu ce trebuie pus în ordine:

„Pe masă domnea o ordine chirurgicală: cutia de țigări, scrisorile, cărțile, ziarele își aveau locul bine stabilit.” (p. 422)

Patimile. Personajele.

Personajele împrumută din experiențele autorului, așa cum lesne se vede și din romanul Jucătorul. Dependența de ruletă se instalează treptat, în vremea când, căsătorit fiind cu Maria Dimitrievna, deja o femeie bolnavă și nefericită, Feodor Mihailovici ajunge la Paris cu Polina Suslova — o iubire în care se amestecă perfect și ura, și infidelitatea, o aventură. Feodor Mihailovici nu are bani. Joacă la ruletă, se bucură de șansă, apoi pierde aproape tot. Ca să reziste financiar, amanetează ce poate, ceasul și inelul femeii iubite, de care, în patima jocului, uită.

„De-acum cunoaște secretul jocului: E tot ce poate fi mai simplu și mai prostesc; trebuie doar să rămâi stăpân pe tine și, oricum s-ar desfășura partida, să eviți să te aprinzi. În Jucătorul, va scrie: Din momentul în care, în ajun, mă atinsesem de masa de joc și începusem să adun teancurile de bani, iubirea mea trecuse cumva în planul al doilea. […] Oare sunt într-adevăr jucător?” (p 258)

Se întoarce în țară, rămâne văduv, apoi o întâlnește pe Anna Grigorievna, cu 24 de ani mai tânără. Se căsătoresc. Ea este foarte îndrăgostită, el are nevoie de o femeie organizată, de o secretară. Crizele de epilepsie îl epuizează, e asaltat de datornici, e disperat și din nou îndrăgostit. Scria noaptea, până la cinci dimineața. Se trezea la unsprezece, când îi dicta Annei Grigorievna ce lucrase peste noapte.

Anna se dovedește impecabilă: harnică, iubitoare, gata să îi ierte bărbatului iubit toate greșelile mărunte și să îi suporte familia abuzivă, avidă de bani. Anna îi pune ordine în viață, în manuscrise, în priorități. Nu este o muză, este însă un factor de echilibru.

Vor pleca din țară pentru patru ani, prilej pentru Feodor Mihailovici de a relua frecventarea cazinourilor din marile orașe europene. Permanent îi scrie Annei, care-l așteaptă nelinistită: Am pierdut tot…, adevărat laitmotiv al unei lamentații continue.

„Era bolnav de remușcări. Încerca să se convingă că joacă pentru a-i salva de la mizerie pe draga lui Ania și pe toți ai lui Sankt-Petersburg. Dar foarte curând, nu se mai putea minți: îl interesa jocul în sine. Îi plăcea jocul de dragul jocului. Nu mai trăia decât pentru acel minut de anxietate intensă, când bila aruncată atrage după sine privirile într-un vârtej de reflexe: negru, roșu, par, impar, câștig sau pierdere… Întreaga existență este suspendată de învârtirea roții. Desfătarea și durerea sunt comprimate la maximum. Era străbătut de o senzație acută, scăldat în sudoare, tremura, nu se mai gândea la nimic. Pretutindeni și întreaga mea viață, scria omul din subterană, mi-am depășit limitele.” (p. 318)

Anna îl înțelege și, când îl vede chinuit, îl trimite ea să joace, știind că se va căi, că va avea remușcări. După asemenea perioade, reapărea inspirația. Din preaplinul de vinovăție se naște figura prințului Mîșkin.

Feodor Mihailovici o ia și pe Anna la cazinou, o învață și pe ea să joace la ruletă. Joacă amândoi, câștigă puțin și pierd toată agoniseala, trăiesc din împrumuturi și din ce amanetează în repetate rânduri — verighetele, paltonul lui, cerceii Annei. Sunt paralizați de datorii și vor să se întoarcă în țară.

„După ce datoriile au fost plătite, nu le mai rămâneau decât o sută patruzeci de franci, iar călătoria costa o sută de franci. O scurtă vizită a lui Fedea la ruletă și suma scade la fix o sută de franci. Când am aflat, m-a apucat furia, scria Anna Grigorievna, cum să fii atât de nechibzuit? Am vrut să-l cert, dar a îngenuncheat în fața mea și mi-a cerut iertare.

Au mai amanetat încă o dată cerceii, pentru o sută douăzeci de franci, și au scos verighetele, plătind douăzeci de franci.

Atunci, Fedea s-a dus la ruletă; l-am rugat să nu stea prea mult… S-a întors după douăzeci de minute: mi-a povestit că a schimbat moneda pe taleri și că a pierdut tot. L-am sfătuit să nu se necăjească și să mă ajute să facem bagajele.” (pp. 326-327)

Declară că nu poate trăi în străinătate. Vrea să scrie ceva uimitor, mult diferit de „literatura moșierilor”. Îl admiră pe Tolstoi, dar tot la categoria „moșieri” îl încadrează. I se pare că ceilalți mari scriitori sunt plătiți foarte bine, în orice caz, mai bine decât este plătit el.

Înainte de plecare, în 1871, Feodor Mihailovici îi dă Annei manuscrisele, nedorind să îi fie confiscate la graniță —Idiotul, Soțul etern și prima versiune a Demonilor sunt transformate în cenușă. Scriitorul se temea ca manuscrisele să nu devină probe într-un proces politic, așa cum i se întâmplase în 1849.

De patima pentru ruletă Dostoievski se vindecă brusc. Considerase că jocul este expresia deplină a libertății. Jocurile de noroc îi dădeau iluzia salvării. Când pierde, se căiește și caută o biserică să se spovedească. Pe o noapte cu ploaie, ridicat de la masa cu postav verde, dintre vicioși, ajunge de fapt la o sinagogă. De aici înainte renunță în mod inexplicabil la patima jocului. În ultimii zece ani de viață nu mai joacă deloc.

Revenit în țară, Dostoievski e fericit. Are sentimentul renașterii, la fel ca în ziua eliberării din Siberia, o iluzie. De fapt, scriitorul nu este un om liber. Când nu vorbim despre constrângeri exterioare, de natură financiară sau politică, apar cele personale. Scriitorul are familie și poartă responsabilitatea ei.

Scrie cu gândul la publicul său, are așteptări și dezamăgiri, îl încântă ideea unui dialog cu cititorii. În viața de zi cu zi e risipitor și haotic. Nu are niciodată bani, de aceea nu poate scrie liniștit. Ana Grigorievna e din nou însărcinată, crizele de epilepsie se înmulțesc, iar el le contabilizează și descrie ce-și amintește.

Succesul.

Cartea lui Troyat este și o lecție despre succesul care vine pe neașteptate și tardiv, când nu mai contează în ecuația personală. Tânăr fiind, Feodor Mihailovici este asaltat de entuziaști, care văd în proza lui de început genialitatea. Neștiind cum să reacționeze, încântat de prețuirea celui mai important critic al vremii, Feodor Mihailovici nu are bani decât de un joben. În curând, aceiași oameni care vedeau în el viitorul literaturii, din invidie sau interese mărunte, îi devin adversari. Drumul succesului este unul al solitudinii.

„Oameni sărmani nu apăruse încă, dar, datorită lui Belinski, tânărul autor era primit în cercurile literare cu o curiozitate plină de simpatie. Se organizau lecturi ale operei lui. Era invitat în saloane; Dostoievski își pierde capul, își comandă un joben la Zimmermann, pălărierul la modă, se preocupă de lenjerie, se crede un fel de Rastignac și i se pare că toată lumea e fermecătoare. Pe Belinski îl considera un al doilea tată.” (p. 85)

„În timpul pauzei, doamnele l-au asaltat pe Dostoievski: Sunteți prorocul nostru!, exclamau ele. Am devenit mai bune după ce am citit Frații Karamazov!” (p. 454)

Autorul Fraților Karamazov cunoaște binecuvântarea și coșmarul celebrității.

La înmormântare scriitorului participă treizeci de mii de oameni. Văduva abia poate întra în mănăstirea unde se ținea slujba, nevoită fiind să facă față unor cazuri de impostură: mai multe femei pretindeau că sunt văduvele lui Dostoievski. Pe 1 februarie 1881,

„Necunoscuții aruncă flori peste sicriu. Cavoul e prea îngust ca să încapă în el toată acea pădure de frunze și petale. Un admirator smulge pe furiș câteva crenguțe de laur și le ascunde sub palton. E frig. Se înserează. La ora patru după-amiaza, Anna Grigorievna, sfârșită de oboseală și de foame, pleacă din cimitir. Dar printre cruci încă dau târcoale stranii siluete negre, cu gulerele ridicate, cu fețele înăsprite de ger, semănând cu personajele neînsemnate și ridicole descrise de Dostoievski în cărțile sale.

Curând vor pleca și oamenii aceia. Se vor închide porțile. Și, în capătul aleii, se vor lumină ferestrele paznicului.

Atunci va începe adevărata viață a lui Feodor Mihailovici Dostoievski, în afara timpului, în afara spațiului, dar în inimile celor care l-au iubit.” (p. 471)

Mai cu seamă, scrie Henri Troyat, Dostoievski se simte confiscat de idei și de personajele sale, pe care le construiește după un model real. Aceste personaje îl țin captiv, nu este invers. Autorul scrie ceea ce îi dictează natura demonică a personajelor. Multe dintre romane sunt scrise, cel puțin în perioada detenției siberiene, mai întâi în minte, apoi, la mult timp după conceperea lor, sunt trecute pe hârtie. Procesul creației este laborios, însă odată fixate mental structura și discursul personajelor, rareori se întâmplă să nu prindă viață în ficțiune.

Citind cartea lui Henri Troyat îți dai seama că nu știi și nu vei ști niciodată cine a fost Dostoievski. Îi poți atribui diverse identități, care au întotdeauna legătură cu personajele sale. Mai bine l-a cunoscut Anna Grigorievna:

„Preocupată să lase posterității o imagine obiectivă a soțului ei, Anna Grigorievna s-a ridicat împotriva acestei perspective tulburi asupra lui. Vorbea puțin în public? Asta pentru că tocmai urcase o scară și abia mai putea respira. Părea taciturn? Înseamnă că era bolnav…” (p. 479)

Câteva informații despre autor apar în prezentarea editurii:

Henri Troyat (1911-2007), scriitor francez de origine rusă, este autorul a numeroase romane de succes (cum ar fi Destine, Familia Eygletière, Paingul, Sfârșit de vacanță), nuvele, piese de teatru, biografii (Pușkin, Petru cel Mare, Ivan cel Groaznic, Baudelaire, Balzac etc.). A fost distins cu mai multe premii literare, între care și prestigiosul Premiu Goncourt (1938). În 1959 a fost ales membru al Academiei Franceze. De același autor, la Editura Polirom au apărut romanul Sfârșit de vacanță (1999), precum și biografiile Cehov (2021), Nicolae al II-lea. Ultimul țar (2021) și Dostoievski (2022).

Las mai jos alte fragmente:

„Dostoievski este acuzat că a luat parte la reuniuni în care au fost criticate măsurile guvernului, instituția cenzurii și cea a iobăgiei, că a citit scrisoarea lui Belinski către Gogol, care conține injurii la adresa Bisericii ortodoxe și a puterii supreme, și că a asistat la lectura Poveștii unui soldat de Grigoriev, nuvelă cu un text revoltător.” (p. 139)

„Sentința definitivă este redactată după cum urmează: Dostoievski […], pentru că a nutrit planuri criminale, pentru că a răspândit scrisoarea literatului Belinski etc., este condamnat la opt ani de muncă silnică în Siberia. Nicolae I scrie pe marginea documentului: Patru ani, iar apoi ca soldat de linie. Dar cere ca acest act de clemență să fie ținut secret.” (p. 141)

„Există lovituri atât de puternice, încât orice ripostă pare derizorie. Există semne misterioase cărora nu poți decât să li te supui, pentru că te readuc la dimensiunile tale mizerabile. Te agiți, scrii, vorbești și, dintr-odată, peste tine se abate o mână uriașă, un glas puternic îți acoperă țipetele, și nu mai ești nimic, și ești fericit că nu mai ești nimic, că nu-ți mai aparții, că lași pe altcineva să joace pentru tine, să piardă sau să câștige pentru tine, să-ți pregătească un viitor de bucurie sau de necaz. Ce vanitate stupidă să pretinzi mereu primul rol! Ce neobrăzare, să vrei mereu să învingi destinul!” (pp. 164-165)

„Tinerii clamau: Prorocul, proorocul! Nesocotind serviciul de ordine, auditoriul a escaladat estrada. Dostoievski, îmbrâncit, aiurit, vedea venind spre el un val de haine, de chipuri, de brațe. Lumea îi cădea la picioare, îi săruta mâinile. Sunteți un geniu, sunteti mai mult decât un geniu… A fost rechemat la rampă timp de o jumătate de ceas.” (456)

„Banii se duceau repede. Dostoievski cheltuia sume mari la biliard și, indulgent, se lăsa furat de servitori.” (p. 60)

„O tinerețe nu prea fericită, o condamnare nedreaptă, ocna, boala, patima jocului, datoriile, privațiunile de tot felul, munca la comandă: a traverst toate aceste încercări înaintând parcă pe un drum desfundat, pentru a ieși dintr-o dată la liman, dezabuzat. Calmul acesta brusc îi anunța moartea. De aproape șapte ani suferea de emfizem pulmonar, ca urmare a unei inflamații a căilor respiratorii, nevindecată nici de curele de la Ems. Această afecțiune, care la început i se păruse banală, acum îl îngrijora, iar Dostoievski vorbea despre ea în scrisori, cu o complezență agasată:

O anumită parte din plămân mi s-a deplasat, la fel ca și inima, care ocupă o altă poziție, și asta din cauza emfizemului...” (p. 449)

Dostoievski de Henri Troyat