Dinastii dulci. Memoria senzorială

„Îmi plăcea să simt mirosul, prezența hârtiei, a creionului…” (Orhan Pamuk)

„Psihologii se tot întreabă cum se moștenesc abilitățile excepționale și de ce unii descendenți le moștenesc, iar alții nu.” (Aurora Liiceanu)

Ideile și informațiile din cartea Aurorei Liiceanu, Dinastii dulci, sunt susținute de exemple care se intersectează, venind din domenii conexe și din epoci diferite pentru a contura o imagine de ansamblu a societății care pune preț pe memorie, mai ales când este vorba despre succes.

Nu este ca și cum ai afla secvențe disparate din istoria biscuiților Le Petite Beurre sau a parfumurilor celebre, produse valoroase până astăzi. Toată informația capătă coerență, în ciuda diversității și a relevanței, prin alinierea subtilă, neașteptată uneori la subiect: creativitatea în toate formele ei, dincolo de mentalitățile specifice unor zone, trecând de eșec prin tenacitate de-a lungul mai multor generații.

Oamenii creativi au intuiție, idei și curaj, se gândesc la toate și se axează pe ce pot face foarte bine singuri sau cu ajutor. Succesul este obținut prin asocierea cu oameni la fel de creativi, deopotrivă bărbați (inițiatorii afacerii, de obicei) și femei (cu intuiție și dorință de afirmare).

Creativitatea implică trăsături de artist, dar are și o componentă pragmatică, așa cum se va vedea mai întâi, în Dinastii dulci, din istoria biscuiților. Povestea este spusă în câteva rânduri sau în câteva pagini. Contează amănuntul scos din context, informația măruntă devenită suport pentru reflecție. Nu exista ambalaj, biscuiții se vindeau vrac, se transportau greu, deși erau expuși frumos, în vitrina magazinului de familie, puși cu atenție în recipiente de sticlă, din care erau extrași nu cu mâna, ci cu un cleștișor. Diversitatea atrage. Iar gama produselor de la fabrica din Reims era diversă: biscuiți vanilați, de șampanie, cu migdale, cu lapte, macarons, la care se adaugă ce nu se găsește ușor, adică alte sortimente cum ar fi biscuiții englezești Huntley and Palmers.

Dar era nevoie de un ambalaj, de o cutie, care să atragă copiii și să transforme produsele în cadouri. Cutiile pentru biscuiți încep să fie atractive, reproducând imagini din Nantes sau conținând referiri la evenimente ale momentului, cum a fost expediția antarctică a exploratorului francez Jean-Baptiste Charcot (1905), alta, am verificat, decât cea a lui Emil Racoviță (1887-1889). Revenind la biscuiți, în imagine apărea un ghețar, pictat în alb și albastru. Eficientă a fost și ideea de a folosi pentru publicitate imaginea propriilor copii. Ambalajul înfățișa „Micul școlar”, îmbrăcat în uniforma vremii, cu aer de copil cuminte și silitor – marca Le Petit Beurre încuraja bună creștere și sugera că merită cei mici forma asta dulce de iubire, dacă sunt ascultători. Astăzi am vorbi, la nivel social, de formarea mentalității și, desigur, de manipularea consumului.

Definiția succesului ar fi întâlnirea dintre șansă și necesitate. Contează de asemenea calitatea și constanța ofertei, capacitatea de a face față cererilor, lucru la care s-a gândit fiul inventatorului, Louis Lefèvre-Utile. În definiția succesului intră și întâlnirea oamenilor creativi care întemeiază familii, apoi afaceri de familie. Astfel de oameni devin mai puternici prin ceea ce au în comun, de obicei pasiunea pentru un domeniu și tenacitatea.

„Într-un grup mic, un tânăr poate avea performanțe bune dacă lucrează împreună cu o persoană matură. Între ei se creează o compatibilitate pentru că flexibilitatea tinerilor se cuplează cu priceperea și experiența profesională a celor maturi. Cu alte cuvinte, flexibilitatea se îmbină profitabil cu înțelepciunea. Așa a fost și cu Pauline și Louis, pe de o parte, și Reșide și Ali Muhiddin, pe de alta.” (p. 100)

Succesul se consolidează în timp, de-a lungul a trei sau patru generații și se bazează pe schimbarea permanentă de viziune, pe diversitate și pe marketingul emoțiilor. Plurisenzorialitatea ține cont de preferințele consumatorilor, fiind o formă pozitivă de manipulare. Louis a văzut în copilărie că șervețelul bunicii stătea întotdeauna pe masă la micul dejun. Privindu-l, Louis a descoperit că bucata de pânză era un calendar pe care-l putea folosi în designul Le Petite Beurre, ceea ce a și făcut: 4 „urechiușe” pentru anotimpuri, 52 de „dinți” pentru săptămâni și 24 de găurele pentru cele 24 de ore ale zilei. Un biscuit devine simbol al timpului.

„Probabil că în multe case existau astfel de șervețele, pentru că femeile coseau și se pricepeau la lucrul cu acul. Era o specialitate feminină a domesticității.” (p. 38)

Calitatea e garantată de materia primă, procurată din zonă. Se adăugau ca ingrediente exotice zahărul și vanilia, produse de import atunci. Vanilia sporește savoarea. Mai spre sfârșitul cărții apare o referire mai amplă la memoria senzorială, o listă a mirosurilor de neuitat, fiindcă sunt asociate unor ființe, întâmplări, oameni dragi.

Dinastii dulci este o carte despre creativitate, acea trăsătură destul de rară, combinație de imaginație, rigoare și pragmatism, exersată îndelung, uneori din copilăria mică până în ultima zi de viață. Cum se întâmplă și în cazul lui Cristóbal Balenciaga pe care mama lui îl învață croitorie. Se născuse în Spania. Mama, văduvă, își crește cei cinci copii făcând croitorie și învățându-i și pe cei din satul pescăresc ce înseamnă să ții un ac în mână. Copilul are dexteritate și pasiune. Primul produs al său este o zgardă împodobită cu perle, făcută pentru pisica din casă. La 12 ani, o nobilă doamnă îi vede talentul și-l trimite să studieze croitoria la o școală bună din San Sebastián. S-a împrietenit cu Dior, care desena impecabil. Balenciaga îi prețuia priceperea în ale desenului, dar îi observă superficialitatea și lipsa simțului practic, nevoit fiind să îi încheie unei doamne o rochie Dior cu 36 de nasturi, când 24 ar fi fost de ajuns pentru a păstra ideea creației:

„Dacă nu știi cum se face, ajungi inevitabil să fii superficial. Sau să exagerezi.” (p. 16)

Balenciaga gândea, alegea materialele, uneori vopsea, croia, cosea, ajusta, finisa — făcea el însuși toate operațiunile, lucru ținut mai puțin cunoscut. Domeniul de activitate trebuie cunoscut bine, aprofundat permanent, cercetat, exersat. Picasso făcea de pe la 19 ani un tablou pe zi. Și a făcut asta până la 92 de ani. Fără osteneală.

Ajungem din nou la istoria dulciurilor.

Patiseria nu era importantă, prăjiturile fiind considerate importante doar de cei mici și de familiile mai avute. A fost nevoie de ceva timp pentru a deveni o artă. Interesantă este etimologia termenului „biscuit”, care înseamnă „copt de două ori”. M-ar fi interesat cum a apărut ideea de a coace de două ori un aluat — poate, cum se mai întâmplă, fiindcă era încă necopt. Sau poate din plăcerea de a experimenta, de a vedea ce se mai întâmplă.

La 1776, Hacı Bekir se mută în Istanbul, cu gândul de a-și deschide prăvălie de dulciuri în partea europeană a orașului. Modificare puțin rețeta de rahat, înlocuind făina cu amidon și zahăr. Vindea la fel de bine baclava, sarailii, cataif, fursecuri, marmeladă, ciocolată și akide, niște bomboane cu diverse arome — petale de trandafir, scorțișoară, cuișoare, nuci și căpșuni, fistic, portocale și curmale. Simpla enumerare a dulciurilor este amețitoare, și așa a fost și pentru sultan, care l-a numit pe Hacı Bekir șef-cofetar al palatului, funcție moștenită și de urmași. „Mănânci dulce, vorbești dulce”, se spunea în popor. Și de vorbă dulce era nevoie, căci istoria dulciurilor merge în paralel cu cealaltă, deloc plăcută, sângeroasă.

Rămâne în memorie episodul în care se cere renunțarea la hainele tradiționale, întâi „interzicerea turbanului și obligația de a purta fes”, în timpul lui Abdul Medjid, cel care a introdus și prima bancnotă otomană, a făcut reforma instituțiilor de învățământ superior și legi împotriva discriminării (fiscale și nu numai) populației non-islamice. Mai târziu, când se proclamă republica, Atatürk „a asociat vestimentația cu identitatea”, ironizându-i pe cei care purtau fes, iar sub fes ascundeau și un turban. Apar și câteva cuvinte despre „îndulcirea” funcționarilor cu o cutie de bomboane, cadou frecvent prin care se obține, balcanic, amabilitatea.

Succesul nu vine imediat, nici în patiserie, nici în parfumerie.

Fugind alături de Ludovic al XIV-lea din calea revoluționarilor, Maria Antoaneta ar fi insistat să ia cu sine parfumurile favorite. Se crede că urma parfumului a dat-o de gol pe Maria Antoaneta, aducându-i sfârșitul.

„Cu o sută de ani mai înainte se credea că apa răspândea boli. Se spune că din această cauză regele Ludovic al XIV-lea a făcut baie doar de trei ori în viața lui. În schimb, îi cerea parfumierului să-i facă în fiecare zi a săptămânii alt parfum, motiv pentru care curtea sa a fost numită curtea parfumată.” (p.159)

Uneori este nevoie de gesturi care intră în legendă. Așadar, legenda spune că, nervos fiind după un nou refuz, François Coty ar fi aruncat sticla de parfum pe jos. Parfumul s-a răspândit trezind curiozitatea doamnelor prezente în Grands Magasins du Louvre care și-au dorit imediat acel parfum, La Rose Jacqueminot. Așa au început primele comenzi în magazinele mari. Ideea genială a parfumierului a fost de a găsi sticluțe elegante pentru produsele sale. Într-adevăr, artiști ca Lalique și Baccarat au contribuit la succesul unor parfumuri puse în sticluțe elegante, adevărate opere de artă.

Dinastii dulci este o carte despre creativitatea vizibilă și despre cea care se vede mai puțin. Memoria este element de identitate și, cum se dovedește din faptul că păstrăm de-a lungul vieții gustul inconfundabil al unei prăjituri sau nuanța unui parfum inubliabil, un element de construct uman. Suntem ceea ce ne amintim.

Am găsit câteva informații despre autoare în prezentarea editurii:

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare și a predat psihologie la diferite universități din București, dar și la UQAM (Canada) sau EHESS (Franța). În prezent este cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeași autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Patru femei, patru povești(2010, 2011), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), La taifas (2010, 2012, 2016, 2018), Viața nu-i croită după calapod(2011, 2019), Cuvinte încrucișate (2012, 2017), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității (2013, 2019), Legături de sânge. Povestea Ioanei (2013), Soacre și nurori. La cine este cheia? (2014, 2018), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015), Dragostea cea veche îți șoptește la ureche. Primele iubiri (2015, 2016, 2019), Ea și El. Biografia unei relații (2016, 2020), Madlena(2017), Putere și sânge. O aventură indiană (2018), Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov (2019), Așteptarea Penelopei (2019), Fără. Despre iubire, suferință și pierdere (2020), Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat (2020), Relații eșuate. Să nu te încurci niciodată cu un bărbat însurat (2020), Efectul de undă (2021), Totdeauna singură. Nefericiri paralele (2022) și Travesti. Identități fluide (2022).

Las mai jos alte fragmente:

„În acea vreme, femeile nu se implicau în treburile bărbaților, fiind total dedicate treburilor casnice și creșterii copiilor. Dar Reșide nu era așa, ea visa la dezvoltarea firmei. Ea a fost cea care și-a îndemnat fiul să extindă afacerea și faima dulciurilor turcești în afara Turciei.

În 1923, Imperiul Otoman a dispărut, iar locul lui a fost luat de republica turcă. Reșide a fost printre primele femei care au cerut și au obținut pașaport. În același timp, vocația ei de a se implica în probleme sociale a făcut-o să participe la opere de caritate. A primit chiar o medalie de la Semiluna Roșie. I-a insuflat fiului ei dragostea de țară și de popor și a dat un exemplu contribuind financiar cu diverse ocazii, în timpul războiului și nu numai. Era motivată social și, totodată, preocupată de viața ei privată.” (pp. 96-97)

„Există oare mirosuri naționale și mirosuri globale, așa cum susțin cercetătorii proiectului Odeuropa, care caută să găsească o emblemă olfactivă europeană? Să fie mirosul de bălegar această emblemă?” (p.188)

„Rezultatele cercetării arată că cei aflați astăzi în vârful ierarhiei financiare erau în vârf și în urmă cu șase secole. Ca atare, spaima că bogații vor sărăci nu trebuie luată prea în serios. Iar unii specialiști consideră că această stabilitate a bogăției este nu doar în avantajul familiei dinastie, ci și în cel al economiei sociale. Spre deosebire de companiile care gândesc în termenii duratei scurte, majoritatea afacerilor de familie longevive nu se confruntă cu stări catastrofale, rezistând și în vremuri dificile. Longevitatea presupune adaptare, înțelegerea contextului și flexibilitate în stabilirea strategiilor. Ritmul schimbării este esențial pentru supraviețuirea unei afaceri.” (pp. 126-127)

„Psihologii spun că hipnoza înseamnă umplerea spațiului atenției cu un singur simț. Oare atunci când vederea sau oricare alt simț — atinge un grad înalt de intensitate, acționează ca un anestezic pentru celelalte simțuri, așa cum susținea celebrul Marshall McLuhan.” (p.169)

Dinastii dulci de Aurora Liiceanu