Din juvelnic literar, poveşti deloc pescăreşti…

Cartea de debut a lui Tudor Neacşu, jurnalist cunoscut, vechi membru al Cenaclului „Noduri & Semne”, Karga, cu exotismul titlului, dar şi prin structura aleasă, este demnă de alte 1001 de poveşti…

Treisprezece scrieri aproape „tradiţionale”, având un fir roşu care le uneşte: conştiinţa scriitorului, simţul datoriei faţă de o anume Memorie, dragostea pentru istorii: atât cele consacrate, cât şi cele considerate nesemnificative, care pot consemna doar faptul că viaţa cuiva a fost doar o glumă!

De altfel, viziunea asupra lumii a încă tânărului scriitor (este născut în anul 1980) este una bonomă, cu un simţ al umorului special, care poate transforma, mai mult sau mai puţin, grozăviile Istoriei, în maniera unui Benigni, cel din „Viaţa e frumoasă”…

De altfel, un alt hobby, dar şi slujba, munca într-o televiziune, îl obligă să gândească deseori cinematografic! Şi unul dintre texte, „Cinema” este cel care poate lega „scenaristic” întreaga carte, dar şi cele deja anunţate…

Ca într-un alt Decameron, personajele de acolo, ţărani simpli dintr-un sat din nordul Dobrogei, la o aruncătură de băţ de Galaţi, unde scriitorul a şi copilărit sau în care-şi mai petrece vacanţe şi sfârşituri de săptămână, duşi la Bucureşti pentru nişte filmări, pot povesti pe drum cele întâmplate la instaurarea regimului comunist, mai exact imediat după semnarea actelor de intrare în colectivă, când oamenii se răzgândesc şi merg cu jalba în proţap, spre bucuria (sic!) miliţiei, armatei, securităţii, la consiliul popular sau pe acolo; sau cum s-a însurat celebrul Abrici, celebru de urât ce era; cum a fost descoperit cadavrul Ecaterinei Teodoroiu, cum au aflat unii la seral ce înseamnă „chiverniseală”, cum se rezolvă mici probleme de moştenire, prin câte un pumn bine plasat în pereţii dărăpănaţi ai unei case, cum a rămas Baba Gherghina închisă peste noapte într-un micro mall sătesc de pe vremea comuniştilor (celebrele „Universal” unde găseai şi cărţi de Jules Verne, date la pachet cu biciclete, şi marmeladă şi găleţi verzi, „smălţuite”, ţinta babei!), cum se petrec, pe repede înainte, logodnele prin colibe de bostănării ş.a.m.d.

Într-un fel, este o carte scrisă ştrengăreşte, cu o oarecare lipsă de încredere în destinul său de scriitor. Dar, aşa cum am scris şi în altă parte, Literatura chiar îl iubeşte pe Tudor Neacşu, care poate fi mai mult decât un povestaş sau condeier în manieră llosiană. Acest debut al său este mai mult decât o promisiune, fiecare text este o bijuterie, chiar dacă uneori pare a fi abia scoasă din glodul galben al Garvănului, din comoara cântată într-un text, pardon, din comoara descoperită nu de cine se pregăteşte să o găsească, ci de unul care îşi va lua Radio Rekord, primul din localitate.

Ca un arheolog, scriitorul ia întâmplarea, o scutură, o întoarce pe toate părţile, îi stabileşte gradul de efemeritate, vede dacă are… sâni sau nu, picioare lungi sau scurte, dacă este erou adevărat în acea întâmplare demnă de Ecaterina Teodoroiu, este un explorer în memoria sa şi a celor care i-au mai povestit câte ceva, memoria locurilor, precum Tataia Ghiţă, bunicul său, veteran de război.

În ultimă instanţă, intrând în pielea şi mai ales mintea personajelor sale, mulţi oameni simpli, chiar dacă sunt preşedinţi de CAP sau consilii locale, „Karga” este demonstraţia că girafele există, ca şi zebrele, „măgari tărcaţi şi şopârle mai mari decât un om. Dar au şi dromader, un fel de capră lăţoasă cât un cal, numai că e cocoşată. Şi alifanţi au, care dacă te calcă din greşală e vai de steaua ta, că sunt aproape cât un seredac pe care matale îl ai aici, la colectivă. O minune, tovarăşu’ preşedinte…”, după cum explică „informatorul”, întors de la Bucureşti în acel „Cinema”, text antologic…

Ba există şi „karga”, „cioară” în turca mai veche, stolurile de ciori având un rol nu prea secundar în botezarea localităţii Garvăn, după unii specialişti… În carte, dacă ne luăm după copertă, am fi în plin Hitchcock, dar thrillerul este asigurat doar de sensibilitatea scriitorului, care ştie, aproape ca un poet, să adauge lirismul necesar sau „coada de peşte”, precum un personaj din carte, Moş Sterea Codescu, textul fiind un peşte sui generis, ca în pescuitul sportiv, pe care îl poţi prinde cu bunăvoinţa creatorului, îl poţi săruta şi îi apoi îi dai drumul în apele etern învolburate ale Literaturii care vrea să fie mai mult decât literatură…

Scriitorul, ca şi cititorul, poate prinde… textul sau nu. Tudor Neacşu, înnebunit şi după pescuit, vine „acasă” cu juvelnicul plin de scrieri, atât cât îi permite „legea”… Nu este pescuit comercial, gustul capturilor sale va fi neuitat!

Un text de un haz nebun se numeşte „Lumina credinţei”! Acolo se aşteaptă… stingerea luminii, când închizi cartea eşti convins că, de fapt, s-a aprins lumina credinţei în talentul său!

Karga de Tudor Neacșu