Din cauze naturale. Soluția Bovary

„A trebuit să trăiesc în această lume mai mult de o jumătate de secol ca să înțeleg că lucrul cel mai bun și mai eficient este să nu spun nimic și să nu fac nimic.” Nina Lykke

„Ceea ce o scotea din sărite era faptul că Charles nu avea nici măcar aerul că bănuieşte chinul ei. Convingerea lui că o face fericită i se părea o insultă idioată, iar siguranţa lui în privinţa asta, lipsă de recunoştinţă.” Gustave Flaubert

Din cauze naturale este un roman actual prin teme care țin de identitate, comunicare, căutarea profesiei ideale și a căsniciei perfecte.

Lucrurile merg de la sine, mai bine chiar, dacă nu intervii. În termeni de eficiență, inerția este suficientă, ceea ce pare un paradox. Așa gândește Elin, fiică a unei mame amnezice, la propriu și la figurat, întâi soție, apoi amantă, medic cu pacienți preluați parcă din proza lui Cehov.

E greu să nu te recunoști măcar parțial în acest personaj construit în așa fel încât să pună în lumină imperfecțiunile, erorile, compromisurile, prea lesne acomodarea cu pretențiile celorlalți. Personajul principal, un fel de Emma Bovary modernă, este construit veridic, pornind de la propriile mărturisiri, astfel încât sinceritatea (sau mimarea ei) devine o miză a scriiturii.

„Eu suspectez în continuare că tuturor, mai puțin mie, li s-a înmânat un manual cu reguli despre tot ce trebuie să facem în oricare situație.” (p. 76)

Elin este o femeie care se confruntă, la cincizeci de ani, cu o succesiune de crize, nevoită fiind că așeze totul sub semnul întrebării, de la căsnicie la profesie, relații sociale și statut, propriile dorințe și opțiuni. Dialogul cu Tore, un schelet uman, din plastic, așezat în colțul cabinetului medical, o ajută pe Elin să suporte cu umor și luciditate perindarea pacienților de-a lungul unor zile complicate. Tore este vocea conștiinței.

Ca mecanism de apărare, Elin a dobândit, aproape ridicol, un cod prin care răul e deghizat în bine. Nu interpretează corect ceea ce trăiește – singurătatea este un mediu propice autoiluzionării, modificării datelor reale, trăirii subiectiv-distorsionate a întâmplărilor vieții, aproape un diagnostic pe care-l poate identifica în cazul altora, nu și al ei. Inserțiile de fină psihologie din roman scot istorisirea din sentimentalism.

Oricum, Elin vede binele acolo unde ceilalți văd răul, având o percepție eronată a lucrurilor. Își vede, în copilărie, tatăl mai bucuros atunci când o conduce la gară decât atunci când o întâmpină, la sosire, și pune acest fapt pe seama comportării ei frumoase – de fapt, tatăl se bucură că nu trebuie să mai poarte de grijă. Vizitele copilului cu două familii, își dă seama Elin la un moment dat, sunt stresante pentru toată lumea. Nu fuseseră necesare, deși ea le considerase obligatorii. Fata crezuse că e datoria ei să-și viziteze tatăl. E de datoria ei să pară fericită. Toată viața ei fusese o datorie.

„De când mă știu, m-a încercat sentimentul acesta în adâncul inimii că eu datorez ceva acestei lumi, indiferent dacă este vorba despre atenție, bani sau bunuri, și am simțit că într-un loc, undeva, se contabilizează toate, iar eu întotdeauna ies pe minus.” (pp. 70-71)

În romanul Ninei Lykke apar foarte bine descrise semnele dependenței, de la simptomele sevrajului, la autoiluzionare. Sunt multe forme de dependență inventariate în roman, nu doar cea de alcool, tot felul de obiceiuri care, menținute la nivel de exces, duc la un stil de viață dezordonat și nemulțumitor. Dependența de un anume tipar mental, de propria imagine pozitivă, de validarea celorlalți, toate acestea devin, menținute un timp îndelungat, îngrădiri ale libertății de opțiune. Vanitatea creează dependență:

„Acum mă gândesc că un om trebuie să se păzească de vanitatea care se ascunde în nevoia de a ajuta pe cineva. Omul trebuie să se păzească de vanitate. Dacă vrei să îți fie bine, trebuie să scapi de vanitate. Dacă ești lipsit de vanitate, atunci ești complet liber. Dar vanitatea se pricepe foarte bine să se ascundă, și apoi să se furișeze mai departe și să fie foarte greu de dibuit. Adeseori nici nu se sinchisește să se mai ascundă.” (p. 89)

Unii sunt dependenți de bolile lor, pe care le diagnostichează după minuțioase investigații personale, solicitând doctorului acele analize pe care ei le consideră necesare. Vor zile de concediu pentru că trec prin divorț, solicită RMN-uri, cei mai mulți au o poveste pe care insistă să o spună în cabinet, cu siguranța omului care plătește pentru serviciul medical (de fapt, plata e parțială și nesemnificativă). Medicul generalist ascultă și empatizează. Ca să se ferească de reclamații, își supraveghează vocea, ascultă cu răbdare și repetă o serie de enunțuri neutre, verificate în timp, în așa fel încât să nu lezeze sensibilitatea pacientului interesat de o singură versiune a situației, aceea la care s-a gândit înainte de a-și face programarea.

Dependența de postările online și de propria nefericire apar în cazul familiei lui Bjørn. Din postările soției, își dă seama și soțul cât de fericită e familia lor, au mulți ani de căsnicie, patru copii și cinci nepoți, toți zâmbesc larg, în instantaneele din vacanțele petrecute împreună. La finalul zilei, el adoarme rapid, iar ea postează pe Instagram jurnalul unei zile fericite.

„Și mai sunt și toate acele fotografii pe care le postează pe internet. Mi se întâmplă să văd pozele și comentariile ei, iar apoi încep iarăși să sper puțin. Cine este femeia asta care povestește totul despre relația noastră pe internet? Este aceeași femeie cu care m-am căsătorit? Aceasta să fie oare viața noastră? Așa de fantastică?” (pp. 88-89)

Femeia este genul care postează matinal citate motivaționale lângă imagini cu flori sau căni de cafea, evaluări pozitive ale propriei activități („În sfârșit, un moment liniștit pentru mine însămi”), asumându-și responsabilitatea creării bunei imagini a familiei. Este genul de femeie nefericită, care disimulează perfect în prezența străinilor. Abia în intimidate cad măștile și ies la iveală, necenzurate, tot felul de nemulțumiri.

El e genul care crede că „ar fi meritat mai mult”, enervant și egoist, dar bun executant, atent, tânjind după femeia ideală (fosta iubire), alături de care, deși nu vrea să renunțe la integritatea familiei, se vede îmbătrânind. Genul de bărbat nefericit, dispus să-i vorbească amantei despre propria nefericire. Are și nefericirea avantajele ei – e pretext de conversație și sursă inepuizabilă de terapie.

Ispita de a îngădui tuturor accesul la spațiul privat este egală cu ispita de a face incursiuni sistematice în viețile altora, în căutare de răspunsuri la propriile probleme:

„Zăceam acolo nemișcată și mă uitam peste fotografii, în timp ce mă gândeam cât de nebunească e ideea că în zilele noastre poți intra pe profilul cuiva și te poți uita la oameni în felul acesta, atât de intim […] Contrastul dintre mine, zăcând pe canapea, și aceste fotografii era foarte mare. Ce se întâmplase cu viața de familie, cu prietenii, cu călătoriile, cu prânzurile luate împreună? Pe vremuri, o astfel de viață avusesem, aici în Grenda, cu toate petrecerile ad-hoc și cu copiii care alergau prin preajma noastră, și acum, iată-ne pe toți, fiecare la casa lui. Fotografiile mi-au readus la viață o senzație trăită mai de mult, aceea că eu sunt pe dinafară și privesc înăuntru.” (pp. 74-75)

În căsnicie, lucrurile se văd diferit, iar diferența e vizibilă în estetica de tip virtual, care încurajează crearea unei identități, alta decât cea din viața reală. Când soții rămân singuri, fără copii, nepoți și prieteni, căsătoria pare disfuncțională, cel puțin aceasta este percepția lui, de soț bonom, căruia i s-au tocit instinctele de om liber.

Soluția aventurii extraconjugale funcționează bizar, în sensul în care face din căsătorie o relație suportabilă. Un timp.

După separarea de familiile lor, Elin și Bjørn sunt liberi să se bucure de relația lor. Totuși, cum constată Elin, în noua viață totul va fi la fel ca înainte, însă mai complicat. Niciodată nu e vorba doar despre doi oameni, întotdeauna sunt de pus în echilibru și celelalte relații definitive, care nu pot fi abandonate.

Soluția Bovary i se aplică lui Elin, din fericire, nu până la capăt. Rațional vorbind, când se epuizează o căsătorie, pasul ferm în afara ei este soluția corectă, cea a ieșirii dintr-un mediu aducător de frustrare, sursă de maladii ale sufletului. Dintr-o căsnicie se poate ieși mai ușor, cu profesia lucrurile sunt mai complicate.

Câteva informații despre Nina Lykke aflăm din prezentarea editurii:

NINA LYKKE s-a născut în 1965 la Trondheim, în Norvegia. A crescut la Oslo și a absolvit Arta grafică la Copenhaga, iar din 1989 a lucrat o lungă perioadă de timp ca designer grafic. Prima ei carte, Orgien, og andre fortellinger (Orgia și alte povestiri), apărută în 2010, s-a bucurat de un succes imediat în Norvegia. Oppløsningstendenser (Descompunere), roman apărut în 2013, a adus-o în prim-plan drept una dintre cele mai originale voci literare scandinave. În 2016 a publicat romanul Nei og atter nei (Nu și iarăși nu), bestseller în Norvegia, Suedia și Germania, iar în 2019 i-a apărut Din cauze naturale (Full sprending; Humanitas Fiction, 2023), roman câștigător al prestigiosului Brageprisen și nominalizat la Bokhandlerprisen (Premiul librarilor norvegieni), aflat pe lista celor mai bune cărți ale anului 2019 în publicațiile Dagsavisen, Dagbladet, VG, Adresseavisen, Aftenposten și Klassekampen, ale cărui drepturi de traducere sunt vândute în peste 20 de țări. În 2021, Teatrul Național din Oslo a pus în scenă o dramatizare a romanului, regia fiind semnată de Tyra Tønnessen. Cea mai recentă carte a Ninei Lykke, apărută în 2022, Vi er ikke her for å ha det morsomt(Nu suntem aici să ne distrăm), a fost distinsă cu Riksmålsprisen și este de asemenea nominalizată la Bokhandlerprisen.

Las mai jos alte fragmente:

„Îmi făcusem un cont de Facebook pentru că așa îmi spuseseră fetele că trebuie, dar am fost foarte agitată când am văzut toate fotografiile care apăreau. Poze cu oameni din vremuri de mult apuse, despre care eu, în străfundul minții, presupuneam că au murit, deoarece ne vine ușor să credem asta despre persoanele din trecutul nostru; din pricină că nu le-ai văzut de câteva decenii, nu-ți poți imagina că și-au dus traiul în toți acești ani, la fel ca tine, în același oraș. Dar apoi, unii dintre pacienții care nu cunoșteau nicio limită au început să mă contacteze pe Facebook pentru rețete medicale și să-mi ceară sfaturi în genere, așa că aproape am renunțat să mai intru pe Facebook și, în scurt timp, am uitat de toate. Facebook, Messenger, Instagram, toate acestea existau departe de mine, ca o lume artificială și ternă, închisă în ea însăși.” (p. 40)

„acei pacienți pe care nu-i agreez obțin deseori ceea ce vor, doar pentru că îmi doresc să-i văd plecați din cabinetul meu.” (p. 35)

„De-a lungul anilor, am devenit imună la plâns, inclusiv la al meu. Am văzut prea mulți oameni plângând. Inițial, pacienții stau afară, în sala de așteptare, și totul este în regulă. Apoi intră în cabinet și încep să plângă în hohote, ca la comandă. Nu neapărat pentru a mă sensibiliza pe mine, sau pentru a mă determina să le prescriu ceea ce își doresc, indiferent că e vorba despre analgezice, antibiotice, adeverințe pentru serviciu, trimiteri sau, așa cum e în cazul de față, avort – pe care, dincolo de ce cred eu, nu i l-aș refuza, dacă ea dorește să scape de copil. Nu, majoritatea pacienților, din experiența acumulată în atâția ani, plâng pentru că vin în fața unei persoane cu halat alb, care îi privește în ochi și îi întreabă ce mai fac. Atunci când oamenii intră într-un cabinet medical, sunt cuprinși de o nevoie de a face mărturisiri, ca la confesional.” (pp. 199-200)

„Iată cum ne plimbăm pe aici și ne prefacem că suntem nemuritori și invincibili, în vreme ce sub piele curge sângele și mereu există posibilitatea ca o nenorocire să se întâmple. Pielea se poate rupe în orice secondă, nimic nu este sigur în așa-zisele zile obișnuite, pe care le credem bătute în piatră, dar care, în realitate, sunt scrise pe nisip, și nu peste mult timp vine tsunamiul. Din depărtare, valul pare atât de micuț și inofensiv. De abia când se ridică deasupra ta îți dai seama că e gigantic, dar atunci deja e prea târziu.” (pp. 165-166)

„Subconștientul alege și discerne zgomotul constant care ne împresoară, și relevă ceea ce știm în interiorul nostru, dar poate nu reușim să recunoaștem. Frânturi de informații aparent fără sens se pot aduna în mici fante din creier și să zacă acolo, să te roadă. Acestea pot conține replici dintr-un film, o propoziție prinsă din zbor de la masa vecină, într-o cafenea, ceva ce vezi trecător pe net, un pacient care aruncă o remarcă în timp ce iese pe ușă. Unele propoziții și imagini rămân întipărite, fără să aibă nimic în comun cu altele, decât faptul că nu mi le pot scoate din minte.” (p. 202)

„Conversațiile de complezență sunt extenuante, dar necesare, de exemplu atunci când te întâlnești cu un coleg pe coridor, la muncă, într-o zi de sâmbătă, și vrei să-l faci pe respectivul să vorbească, astfel încât să uite să te întrebe de ce întotdeauna, dar absolut întotdeauna, te afli acolo.

Partea cea mai bună a frazelor de complezență este că te poți ascunde în spatele lor. După consultații deosebit de dificile și solicitante cu pacienți agresivi, cu oameni care suferă de nemulțumire cronică, mi se întâmplă să stau în ușă, să zâmbesc și să spun: La revedere, mult succes, însănătoșire grabnică!, în vreme ce, printre dinți, cu gura închisă, se formează cu totul alte cuvinte. Nimeni nu le vede și nu le aude, dar certitudinea că vorbele acelea sunt totuși rostite funcționează ca un fel de gestionare a deșeurilor. Printre dinți, există multe înjurături care se pot rosti și fără a le da glas și fără a fi observate, cu condiția să nu conțină literele b, f, m, p sau v, deoarece, la pronunțarea acestora, trebuie să folosești buzele.

— La revedere! Netotule!

— Și însănătoșire grabnică! Jegosule!

Pe când închid ușa în urma pacientului, am un zâmbet larg și cât se poate de autentic pe chip.

— Ce copilăroasă ești! zice Tore.

— Ei au început, nu eu, îi răspund.” (pp. 241-242)

„Întotdeauna exista cineva care era mai ascultat decât alții, cineva căruia i se dădea cuvântul fără ca respectivul să se lupte pentru asta, în timp ce unii erau ignorați. Era aceeași ierarhie pe care o vedem oriunde în altă parte, doar că aici oamenii se ascundeau mai bine și umblau mai zdrențăroși.” (p. 57)

„Eu mă vedeam pe mine ca pe o persoană care își asumă responabilitatea. Eu eram căpitanul care stabilea cursul, și apoi navigam cu barca în direcția aceea, spre binele tuturor.” (p. 221)

„Mi-aș dori să nu fiu doctor, pentru că atunci aș fi putut și eu să merg la doctor. Atunci aș fi crezut în tot spectacolul acesta de teatru, în care doctorul joacă rolul principal, și pacienții sunt publicul.” (p. 161)

„Întrebarea mea sună așa: este de datoria medicului de familie să manifeste empatie și înțelegere? Asta nu ține cumva de sfera vieții private? Oare nu este de datoria medicului generalist să trateze concret, în primul rând, suferințele corpului?” (p. 156)

„— Mamă, o strig.

Ea se uită în jur ca să vadă de unde vine sunetul, și privirea i se oprește asupra mea.

— Ce-i?

— Nu mi se potrivește profesia de doctor, nu mi se potrivește viața de familie și nu sunt bună de nimic.” (p. 260)

Din cauze naturale de Nina Lykke