Dezvrăjirea lumii sau ce ascunde vălul pictat

Tot timpul reprezentației m-am gândit la Caravaggio și Fluturele negru, romanul lui Radu Paraschivescu care-l are ca personaj principal pe marele pictor. E complicat să privești un tablou și să nu te gândești la povestea lui, cine au fost modelele, unde și când s-a pozat etc. Mă refer la portrete și la tablourile care reproduc scene biblice celebre, sau scene din mitologia antică (greacă sau romană). Cu cât ne îndepărtăm mai mult de timpul creației, de momentul în care s-a născut o operă de artă – tablou, sculptură sau orice altceva – cu atât mai puțin reușim să decodăm corect mesajul artistului. Când spun „corect” mă gândesc la o serie de motive care țin de epocă, de modă, de cutume și alte obiceiuri (care poate că au dispărut și acestea, între timp). În 2019, scriam în debutul cronicii volumului scris de Radu Paraschivescu:

„Fascinante sunt geniile, din orice domeniu ar fi ele. Muzicieni, artiști plastici, scriitori, tuturor, de dragul genialității manifeste, le iertăm capricii, mici răutăți, complexe de superioritate și încă alte câteva defecte. Aproape că ne surprindem pe noi înșine cu câtă lejeritate le tolerăm frustrări sau răutăți gratuite, totul de dragul sau în numele artei. Puțini dintre noi sunt capabili să viețuiască alături (sau împreună) cu un artist, după cum, de cele mai multe ori, ne dorim să nu știm care a fost parcursul operei de artă de la idee la stadiul finit, cum i-a fost drumul plăsmuirii. Căci, dacă am ști, probabil că am refuza să primim frumosul în viața noastră. Estetica a fost întotdeuna într-un dialog destul de aprins cu etica, două domenii care definesc umanitatea. Principiile esteticii de cele mai multe ori n-au nimic în comun cu cele ale eticii, iar atunci când se suprapun rezultanta nu ne satisface neapărat. Din toată această opoziție și zbatere continuă are de câștigat arta în sine și abia după aceea noi, privitorii, oamenii obișnuiți, ne-creatorii, dar consumatori de frumos. Dacă frumosul capătă și tenta utilității se complică și mai mult felul cum ne raportăm la produse ca atare.” (cronica integrală o găsiți aici)

Emilia Bebu și Florentina Țilea – Foto Alex Iureș

Caravaggio a murit în 1610, procesul deschis de începe în 1612 și durează nu mai puțin de șapte luni. Un proces purtat în condiții greu de înțeles astăzi, cu o curte eminamente formată din bărbați, un proces în care femeia (acuzată sau martoră) este abrutizată, chinuită și supusă unor chinuri inumane, de ordine fizic și psihic. Astăzi totul ni se pare imposibil de tolerat, dar să nu uităm că secolul XVII urmează unei perioade a Renașterii, timp în care oamenii s-au întors spre valorile lumii antice, dar adaptarea acestora la timpul prezent nu s-a făcut întotdeauna de la sine sau fără conflicte. Procesul are loc în Italia, țară eminamente catolică și în care dezonoarea femeii era o consecință directă a unor gesturi considerate de neacceptat, a unor contexte sociale nepotrivite sau a unor dorințe scăpate de sub control. Femeia nu îndrăznea să-și apere onoarea, n-avea cum sau de ce, oricum era pusă la stâlpul infamiei. De aceea, un proces ca cel deschis de , Artemisia Gentileschi e ceva cu adevărat ieșit din comun. Durata procesului prelungește inutil agonia acuzatei, iar sentința vine aproape prea târziu. Din fericire, în cazul Artemisiei Gentileschi jurații i-au dat dreptate și ea a putut să-și continue viața, să-și întemeieze o familie și să devină prima femeie membră a Academiei de Artă de Desen din Florența. Dar cine știe câte alte femei n-au avut o astfel de soartă, cine știe câte femei au plătit tribut greu doar pentru vina de a fi fost femei.

Florentina Țilea @Alex Iureș

Spectacolul regizat de Alexandru Mâzgăreanu și montat la Teatrul Act are în distribuție trei actrițe care formează un trio foarte bine sudat. Ele alternează rolurile – sunt când jurați, când martori, când acuzatul Agostino Tassi. Schimbul de personaje se face prin intermediul elementelor de costum și cu ajutorul schimbării poziției în scenă. Triunghiul format din cele trei actrițe devine un triunghi al interdependențelor; mărturia vine ca răspuns la întrebări extrem de dure, care dacă sunt scoase din contextul social specific par grotești cu adevărat. Dar cele trei actrițe se achită admirabil de sarcini, astfel încât niciunul din personajele pe care și le asumă nu sunt nici ridicole, nici nefirești. Emilia Bebu, Mihaela Teleoacă și Florentina Țilea nu lasă sala să respire preț de o oră și jumătate, nu există timpi morți și nici momente care trenează. Scenografia este minimalistă – un cufăr din care ies la iveală elemente de costum sau mărturiile și un perete pe care se desfășoară pânze supradimensionate cu tablourile celebre pomenite în timpul procesului. Costume care favorizează schimbul rapid de personaje și muzica care ancorează procesul în epocă. O muncă de detaliu căreia Alexandru Mâzgăreanu i-a dat o finalizare excelentă, astfel încât spectacolul ca întreg impresionează, naște întrebări și ne determină să gândim altfel istoria, să ne raportăm altfel la istoria mică, cea a oamenilor care n-au făcut politică, dar care au determinat schimbările politice.

Mihaela Teleoacă – Foto Alex Iureș

E adevărat, E adevărat, E adevărat! este despre condiția femeii într-un secol deloc prietenos cu aceasta. Dar dincolo de aceasta, pentru mine spectacolul este despre dezvrăjire. Într-o epocă a globalizării, în care oamenii ajung în cele mai neașteptate colțuri ale lumii, operele de artă ajung să fie fotografiate și admirate cu o viteză uluitoare; puțini oameni întârzie în fața unui tablou și doar cei pasionați de istoria artei caută și povestea din spatele acestuia. Paradoxul accesului la informație – această să nu fie accesată/folosită decât de foarte puțini oameni. Poate că n-ar strica ca adolescenților care văd acest spectacol să li se povestească puțin despre condiția artistului secolul XVII, să li se facă trimiteri la Neguțătorul din Veneția al lui Shakespeare și la alte istorii ale artei, astfel încât să decodeze mai ușor mesajele conținute în tablouri celebre. În felul acesta, dezvrăjirea care pândește după colț ar fi înlocuită cu o mai bună înțelegere a fenomenului artistic specific secolului în care a trăit Artemisia Gentileschi. Un spectacol pe care îl recomand spectatorilor de orice vârstă (au fost în fața mea doi spectatori care au tresărit când au auzit de Familia Cenci!), pentru că este excelent articulat în jurul unei idei. Un trio formidabil, care pune în valoare un text care altfel ar fi putut trece neobservat. Alexandru Mâzgăreanu dovedește cu acest spectacol că se simte bine montând și într-un teatru mic, independent. Este foarte adevărat, puține teatre se pot compara cu Teatrul Act.

E adevărat, E adevărat, E adevărat!