Zorro, cavalerul singurătății absolute

Ultima bandă a lui Krapp și Cenușa sunt două spectacole intrate în istoria teatrului românesc și în memoria afectivă a spectatorului, deopotrivă. Lor li se adaugă acum Zorro. Toate trei realizate de Toma Dănilă de-a lungul ultimilor ani. Un regizor căruia nu-i este frică să lucreze cu artiștii până la detaliul cel mai infim, astfel încât spectacolele să capete forță, impresionând pe cei din sală nu doar prin natura subiectului, cât mai ales prin calitatea jocului actoricesc.

credit foto Florin Ghioca

Spre deosebire de Ultima bandă a lui Krapp și Cenușa, care se joacă pe scene ale teatrelor independente, Zorro se joacă la Sala Pictura a TNB. Tot o scenă mică, dar într-un teatru de stat. Cu un actor fabulos, din păcate prea puțin pus în valoare în ultimii ani, Ioan Andrei Ionescu. Un one-man-show menit să ne aducă aminte, a nu știu câta oară, despre cât de vulnerabili suntem. „Omul este o trestie gânditoare” spunea Blaise Pascal cândva. Avea dreptate filosoful, suntem pe cât de fragili, pe atât de puternici. Cu o identitate derivată dintr-o combinație irepetabilă de calități, defecte, emoții și cerebralitate, omul are o uimitoare capacitate de a supraviețui și celor mai neașteptate încercări. Duce cu el poveri incredibil de grele, ani de zile, este capabil să convertească în motive de bucurie și cele mai adânci suferințe, iar ceea ce nu-l doboară, îl întărește. Margaret Mazzantini aduce la nivel de scenariu-poveste toate aceste truisme, numai că le tratează în cheie contemporană, îmbracă eternele dileme și conflicte intra și interpersonale cu substanță de actualitate. Paradoxal, suntem cu mult mai mulți ca pe vremea lui Pascal, dar incredibil de singuri. De aici și depresia lui Zorro, o boală psihică care i-a afectat iremediabil viața socială, împingându-l în stradă, acolo unde libertatea este absolută, cu condiția să găsești cheia supraviețuirii. Studiile de specialitate arată că după șase luni de locuit în stradă, un om cu greu se mai întoarce la viața normală, la viața în parametrii unei moralități pusă sub semnul legii. Cu alte cuvinte, decât să te străduiești să-l scoți din stradă, mai bine îl ajuți să supraviețuiască. Zorro devine astfel cavaler al neputinței absolute, dar unul care-și asumă povestea și pe care o spune fără prea multe artificii. Nu caută vinovați, doar încearcă să spună povestea, fără prea multe abateri, întreruperi sau ocolișuri. Te șochează demnitatea de care dă dovadă Zorro, una pe care o credeai incompatibilă cu condiția de om al străzii. Subteranele de care pomenea Dostoievski seamănă izbitor cu stația de metrou în care-și duce veacul Zorro, până la urmă nici nu prea mai contează limitele geografice, tragedia umană nu pierde din adâncime dacă s-a petrecut în secul al XIX-lea sau dacă e de actualitate.

credit foto Florin Ghioca

De toate aceste lucruri au ținut cont Toma Dănilă și Ioan Andrei Ionescu, astfel încât au adus la scenă un spectacol pe cât de simplu, pe atât de impresionant. Un spectacol al liniștii absolute, căci da, subteranele sunt incredibil de adânci și de lipsite de zgomotele mundane. Un spectacol al vocii umane, o voce care capătă inflexiuni nebănuite când este însoțită de o expresivitate corporală de neignorat. Pe cât de uriaș ni se arată Ioan Andrei Ionescu (are un fizic impresionant, să recunoaștem), pe atât de mic devine în fața propriei tragedii. Un joc cu dimensiunile care derivă direct din punerea accentelor fix unde trebuie, iar pentru ca acest lucru să capete valoare tandemul regizor-actor a muncit mult. Un travaliu menit să transforme spectacolul într-o sursă de meditație, ceea ce se și întâmplă; mult timp după vizionare, îți trec prin minte mulțimea de oameni ai străzii cu care te intersectezi de ani de zile și despre a căror vieți nu știi mai nimic. Mi-am adus aminte de câțiva oameni pe care-i știam „ai locului” și cu care nu m-am mai întâlnit de ceva timp; oare unde or fi dispărut, ce s-o fi întâmplat cu ei.

Zorro te face să înțelegi că tragedia lor, a oamenilor tăcuți, a umbrelor care ne însoțesc vremelnic viețile, nu este doar a lor, ci și a noastră. E tragedia destinelor frânte de neputința noastră de a ne păstra bruma de umanitate, iar când spun umanitate mă refer la combinația unică de emoție, toleranță, solidaritate și încă alte câteva calități de care numai omul poate da dovadă. Un spectacol construit pe un text neașteptat de bun, scris în cheie realistă, dar fără să plictisească și ridicat prin forța unui tandem pe care l-aș mai vedea pus în evidență și în alte spectacole.