Întunecimea genialității sau străfundurile nepermis de frumoase ale negrului

Fascinante sunt geniile, din orice domeniu ar fi ele. Muzicieni, artiști plastici, scriitori, tuturor, de dragul genialității manifeste, le iertăm capricii, mici răutăți, complexe de superioritate și încă alte câteva defecte. Aproape că ne surprindem pe noi înșine cu câtă lejeritate le tolerăm frustrări sau răutăți gratuite, totul de dragul sau în numele artei. Puțini dintre noi sunt capabili să viețuiască alături (sau împreună) cu un artist, după cum, de cele mai multe ori, ne dorim să nu știm care a fost parcursul operei de artă de la idee la stadiul finit, cum i-a fost drumul plăsmuirii. Căci, dacă am ști, probabil că am refuza să primim frumosul în viața noastră. Estetica a fost întotdeuna într-un dialog destul de aprins cu etica, două domenii care definesc umanitatea. Principiile esteticii de cele mai multe ori n-au nimic în comun cu cele ale eticii, iar atunci când se suprapun rezultanta nu ne satisface neapărat. Din toată această opoziție și zbatere continuă are de câștigat arta în sine și abia după aceea noi, privitorii, oamenii obișnuiți, ne-creatorii, dar consumatori de frumos. Dacă frumosul capătă și tenta utilității se complică și mai mult felul cum ne raportăm la produse ca atare.

«- Cine i-a spus Romei orașul celor șapte coline s-a pripit. „Orașul celor o mie de invidii” e mult mai aproape de adevăr, zise Mattei. Ce tâmpenie, să beștelești pe cineva pentru că are har, minte și curaj. Să nu vezi că omul ăsta încearcă să schimbe fața picturii.

– Ba tocmai c-au văzut, râse amar Montalto. Au văzut toți, nu doar gușații care țâțâie din buze pe lângă papă. Au văzut-o la fel de limpede maimuțoii care nu știu să țină pensula în mână și s-au simțit amenințați. Știți foarte bin cu toții că lucrul privit cel mai chiorâș în artă, și asta nu doar la Roma, e coborârea maeștrilor de pe socluri. Adică tocmai ceea ce împinge arta în direcția bună.»

Toate aceste idei mi-au ocupat mintea în timpul lecturii romanului Fluturele negru de Radu Paraschivescu. Ediția a II-a vine la 9 ani după prima și poate că nu întâmplător la 9 ani. Se știe că maeștrii Renașterii au reinventat numerologia și au ridicat-o la rang de artă în sine, descifrarea tainelor vieții reducându-se la un joc de numere. Perfecțiunea era tradusă în numere, ceea ce mută toată discuția în domeniul științelor și așa se face tranziția din domeniul artelor în cel al exactităților și imuabilului. Pictorii, poate printre cei mai activi artiști ai epocii despre care facem vorbire și-au delimitat demersurile de o manieră adesea radicală, spre deosebire de alți artiști din epocă, impactul vizualului fiind major și definitoriu pentru antrenarea și impunerea schimbărilor estetice. Apelul la culoare, tușele și perspectivele, redefinirea umanului, mutarea accentului pe uman în defavoarea divinului, toate acestea concură la reorganizarea artei plastice și redefinirea frumosului ca atare. Acum să-l introducem în scenă și pe Caravaggio, cel căruia Radu Paraschivescu îi dedică (și-i datorează) Fluturele negru. O splendoare de carte, de care cred că însuși marele artist ar fi mulțumit, în ciuda eternei lui fugi care i-a caracterizat întreaga existență pământeană.

„Vendetutto își ridică privirea spre Răstignirea Sfântului Petru și clătină din cap Se întrebă cum arătase prima încercare, care fusese respinsă hotărât de directorul de la Ospedale della Consolazione, sfetnicul de taină al lui Tiberio Cerasi. Cât de nerușinată putuse fi, dacă în cele din urmă proprietarul capelei hotărâse s-o dea jos de pe perete și s-o trimită înapoi la atelier, dând de înțeles că trebuia făcută din nou, și cu totul altfel? Paolo Spada se strâmbă nevăzut și se uită mai departe. Îi ajunseră două minute ca să se încrunte lămurit. Tabloul lui Merisi era un bobârnac peste nasul tradiționaliștilor. O tiflă lățită pe patru metri pătrați. Manierismul bisericesc de până atunci, cu siluete deșirate, chipuri supte și mutrițe evlavioase, era aruncat la coș și înlocuit de lombard cu o picturp mustind de lumesc. Suferința cumplită nu mai avea căutare. În ciuda temei, personajele din tablou aveau aerul unor oameni chemați să dreagă ceva prin casă. Cei trei călăi ai Sfântului Petru erau îmbrăcați cu haine de zilieri și se opinteau de parcă ar fi ridicat de jos niște găleți pline cu nisip. Tălpile negre ale celui de sub crucea pe care stătea întins martirul îl umplură de silă pe Vendetutto. Ce batjocură! Cum să lași un asemenea nebun să picteze mai departe, ba încă să-i și comanzi tablouri pentru capele?”

Un roman despre care s-a scris destul de mult și la modul superlativ întotdeauna. Cucerește Fluturele negru, în ciuda subiectului, a temei și a epocii. Sau poate că tocmai de aceea. O carte dedicată negrului, nonculoarea prin definiție, dar a cărei expresivitate este de netăgăduit. Dacă până la Caravaggio era de neconceput fundal negru pentru tot ceea ce însemna portret uman sau tablou cu oameni, ei bine, el schimbă paradigma și-i dă întâietate negrului, poate și pentru că epoca în care trăiește ese una tenebroasă. Orice timp storic de tranziție, cum este și cel al Renașterii, se definește prin schimbări de paradigme, reguli și principii, dar toate acestea nu pot fi posibile în absența conflictului (dintre vechi și nou). Iar Caravaggio este conflictual prin definiție; departe de a fi un exemplu, un om care a devenit suma unora dintre cele mai mari defecte umane, manifest continuu al protestului și curajului, pictorul iubitor de oameni (simpli), le dedică acestora talentul său și îi imortalizează în picturi care au supraviețuit epocii. Să faci altar din chipul omului de rând, să descompui sfințenia până într-acolo încât să arăți că din imperfecțiuni sunt făcute toate, să-ți ridici toți nobilii în cap doar pentru că pe tine te fascinească oroarea și negrul, ei da, pentru ca toate acestea să devină posibile trebuie să te numești Caravaggio.

„La drept vorbind, am două moive penru care nu dau voie celorlalte culori să-și arate măreția.

Pe primul îl cunoști. Cred că negrul e măreț fiindcă le dă voie celorlalte culori să-și arate măreția.

Al doilea e și mai lesne de priceput. Fundalurile pictate în negru mă scapă de plictiseală, ba chiar de chinul, de-a închipui priveliști sau decoruri. Mă preocupă chipurile și trupurile oamenilor, nicidecum pâlcurile de chiparoși spălați de ploaie, luna sau stolurile de vrăbii. Cine se uită prea mult la copaci sau păsărele nu pune preț pe om.

Nu știu cum se face, dar mi se întâmplă uneori să văd că din moliciunea aripilor se desprinde un chip de bărbat. Încă n-am reușit să-mi dau seama al cui e, dar are un aer cunoscut. E un desen straniu, care mi se arată o clipă și apoi se destramă ca fuiorul ieșit pe horn. Să fie o năzăreală, un joc al flăcăruii de la lumânare sau altceva? Pe urmă zbârciturile se netezesc, iar aripile își recapătă luciul stins. Chipul se face la loc fluture.”

Scris într-un ritm extrem de alert, care nu-ți îngăduie relaxare și abandon, Fluturele negru te lasă la final cu un puternic sentiment al viului. Pur și simplu, te bucuri că ești viu! Timpii cărții, alternanța dintre voci și antiteza continuă dintre murdar și mult-prea-murdar îl determină pe cititor să coboare în tenebrele epocii și să savureze viața așa cum este ea: la limita supraviețuirii. Metafora fluturelui cred că exprimă cel mai bine barocul ca stil artistic, iar Radu Paraschivescu a reușit să redea la nivel de text cam tot ceea ce înseamnă trăsătură fundamentală a acestuia, ceea ce nu e puțin lucru deloc.

„Fără să-l bage în seamă pe băcanul care-și pironise privirile asupra lui, așteptând să-i spună un preț, marchizul privi mai departe tabloul. Și totuși, nu strălucirea lui ca a soarelui fusese pricina pentru care moștenitorii nu se învoiseră să-l urce pe zidul capelei. Era adevărat, culorile lui nu se topeau pe de-a-ntregul în restul ciclului matein, dar nu asta adusese respingerea. Adevărata pricină se afla în contururile molatice ale personajelor, în mușchii lor îmbietori, în rotunjimile lor care puteau stârni pofte. Așezat picior peste picior sfântul dădea la iveală brațe de fierar și pcioare de alergător. Trupul lui vădea sănătate, din creștetul pleșuv până în tălpile late și degetele groase ale picioarelor obișnuite să calce fără încălțări pe pămțnt și pietre. Cine-i cerceta chipul și mai ales ochii vedea imediat scânteia duhului. Cine se mulțumea cu trpul vânjos ar fi putut crede că pe pânză nu fusese înfățișat un sfânt, ci mai degrabă un țăran care deschidea o carte fără a bănui ce-ar putea să-i dăruiască. Un plugar care plesnea cu harapnicul pe spinarea plăvanilor înjugați.”

Estetica urâtului, cum ne raportăm la urât și de ce nu putem viețui în absența lui, despre asta este vorba, în fond, în Fluturele negru. Și Radu Paraschivescu își asumă integral acest demers, într-un mod cât se poate de pasional, dar și cerebral, în același timp. Drumul lui Caravaggio prin viața de aici este drumul cunoașterii, a Cunoașterii ca proces, iar faptul că nu ne rătăcim pe acest drum i se datorează integral scriitorului, care a pătruns foarte bine tainele epocii, s-a documentat suficient de bine, dar a și ales excelent tehnica literară prin intermediul căreia să reușească să reliefeze personalitatea acestui mare pictor.

Fluturele negru merită și o a treia ediție, tocmai pentru că timpurile pe care le trăim sunt departe de a fi ale perfecțiunii. Orice alt cuvânt cred că ar prisosi acestei pledoarii pentru lectură.

Fluturele negru de Radu Paraschivescu