Tibet 2.0 – Un lider mondial pentru un sat global? O revoluţie religioasă?

Este o carte în egală măsură despre Tibet şi Dalai Lama! Despre realitate, despre teologie, religie, despre realitatea religiei şi teologiei. Despre Lumea-Tibet, despre uman în general!

Autorul este o personalitate a unui jurnalism care nu prea se practică pe la noi, din diferite motive: Siddharth Pico Raghavan Iyer ( născut la 11 februarie 1957, în Marea Britanie, din părinţi indieni cu rădăcini tamil). În egală măsură şi scriitor de ficţiune, Pico Iyer a publicat mai multe cărți despre globalizare, romane despre Cuba revoluționară și Islam și câteva eseuri literare. Colaborator al revistei Time din 1982, a scris despre Tibet și pentru New Yorker, New York Review of Books, New York Times, Los Angeles Times, Financial Times și pentru multe alte publicații de pe ambele maluri ale Atlanticului și ale Pacificului. În ultimii 30 de ani, a călătorit constant în comunitățile tibetane și în Himalaya.

Dar în primul şi în primul rând, aflăm mai întâi din carte şi apoi de pe site-ul editurii, este PRIETEN cu Dalai Lama, adică Sfinţia Sa Dalai Lama al XIV-lea, Jetsun Jamphel Ngawang Lobsang Yeshe Tenzin Gyatso, născut ca Lhamo Thondup, liderul spiritual şi politic al poporului tibetanilor. Cum ai putea scrie despre un prieten?

Obiectiv, subiectiv? Raportându-te la alţi şi alţi oameni de spirit? Sunt multe referinţe în carte, începând cu moto-ul dintr-o scrisoare a lui Henry David Thoreau către un prieten: „Aşa că, simplificând problema vieţii, distinge ceea ce este necesar şi ceea ce este real. Sondează solul pentru a-ţi găsi rădăcinile. Aş acorda atenţie faptelor.” Scrisoarea este din 27 martie 1848.

Aparent nimic spectaculos, nu?

Dar câţi prieteni spectaculoşi aveţi dumneavoastră? Sau cât de spectaculoasă este viaţa dumneavoastră? În altă ordine de idei, firească pentru această carte, reîncarnarea cui sunteţi, aţi putea fi? Sau cât de spectaculoasă este lumea în care trăiţi?

Ca să facem un joc de cuvinte, este şi înconjurul lumii lui Dalai Lama al XIV-lea, de la frageda sa copilărie până la vremea eliberării Iraqului de sub dictatura lui Saddam Hussein – ediţia princeps apare în anul 2008. Ca să continuăm ideea, este şi înconjurul prieteniei lor (moştenită, vorba vine, la propriu de la tatăl lui Pico Iyer, care i-a făcut cunoştinţă adolescentului Pico cu Sfinţenia sa: o carte a tatălui, „Cortina de sticlă”, „despre secolele de amăgire şi despre proiectele care separaseră Asia de Europa”, fusese prefaţată de Dalai Lama şi era dedicată premonitoriu într-un fel… fiului Pico şi „celor din generaţia sa, pentru care nu va mai exista nicio cortină”, p.13), cu sinceritatea inevitabilă:

„Cum să fii global şi local în acelaşi timp? Atât Martin Luther King, cât şi Mohandas Gandhi se concentraseră, în felul lor, pe sprijinirea, chiar şi pe salvarea oamenilor ca modalitate de a inspira şi poate de a salva – lumea; dar în situaţia tibetană, din nou, timpul era mai puţin îngăduitor. Dacă Dalai Lama oferea o nouă viziune pentru secolul global care tocmai începea, el se adresa, în esenţă, unui secol în care Tibetul, aşa cum îl ştiam noi, nu mai exista.” (p.236)

La capitolul „Mulţumiri” Pico Iyer începe aşa:

„Trebuie să fie evident faptul că prima mea datorie este către sfinţia Sa al XIV-lea Dalai Lama, care nu numai că mi-a acordat o mare parte din timpul său preţios pe parcursul mai multor ani, dar mi-a permis să călătoresc alături de el, chiar a spus (în mod caracteristic lui), că ar fi «un privilegiu să ajute cu orice informaţie», dar care, de asemenea, întotdeauna mi-a dat sentimentul că nu doreşte o descriere măgulitoare sau inutil de înţelegătoare faţă de el şi viaţa lui (chiar dacă preţuieşte precizia, corectitudinea şi un sentiment de responsabilitate). Rareori îţi este dat să întâlneşti pe cineva, mai ales pe cineva aflat într-o poziţie politică atât de delicată şi care stă atât de mult în ochii publicului, căruia îi place în mod atât de evident să fie contestat, să fie pus sub semnul întrebării, chiar dacă se dovedeşte că greşeşti. Şi este încă şi mai rar – şi poate că aceasta face parte din motivul pentru care am scris această carte – să întâlneşti pe cineva care ţine la standarde atât de înalte de rigoare, de claritate analitică şi de imparţialitate ştiinţifică, rămânând, în acelaşi timp, şi un model atât de cald şi de vibrant al umanităţii şi al bunătăţii.” (p.277)

Ceea ce ne aduce aminte de o butadă a lui Beethoven, care spunea că nu recunoaşte alt semn al superiorităţii cuiva decât Bunătatea! Dar acelaşi Thoreau scrie, într-o altă scrisoare (citată la p.170): „Nu fiţi buni şi atât! Fiţi buni cu un scop!”

Şi practic întreaga viaţă liderul tibetan a fost (şi obligat) să fie un Om care să fie al faptelor şi al scopului, dar în întreg contextul politic (Republica Populară Chineză administrează din anul 1950 Tibetul), deşi recunoscut ca persoană divină, stimat, respectat, venerat, a trezit şi anumite proteste, de-a lungul timpului, în sânul propriei comunităţi, chiar membri ai familiei comentând „faptele” şi „atitudinea” vizavi de statutul Tibetului.

În carte se ajunge să se pomenească despre un „Tibet din noi înşine” (p.51), „un Tibet 2.0” (p.185), alăturându-se Tibetului „de acasă”, dar şi Tibetului din Himachal Pradesh, statul indian unde s-a refugiat Dalai Lama şi apropiaţii săi, mai exact la Dharamshala care este, după cum rezultă din paginile cărţii, un fel de Ierusalim de pe vremea lui Iisus Hristos, personalitatea sfântă, divină, fiind în acest caz Dalai Lama, efervescenţa creată în jurul localităţii, prin construcţii, pelerini, negustori, atmosfera amintind de ceea ce se întâmpla când propovăduia Hristos.

Se fac şi câteva paralele referitoare la asemănările şi deosebirile dintre ramura buddhistă căreia îi aparţine Dalai şi creştinism, mai mult decât interesante, existând chiar şi o carte a lui Dalai lama referitoare la aceste aspecte, „The Good Heart”.

La pagina 51: „În timp ce creştinul crede în transcenderea vieţii de zi cu zi prin croirea unei vieţi superioare, întru Dumnezeu, budistul, în general, crede în transformarea acesteia, prin croirea unei vieţi mai bune aici şi acum.”

La 58: „Un budist nu discută atât despre bine şi rău, cât despre ignoranţă şi trezire; astfel, el întoarce toată responsabilitatea către interior, ca să nu pierdem timpul dând vina pe cei din afara noastră, ci să accesăm, mai degrabă, o înţelegere mai bună (şi, prin urmare, o rezolvare) a problemei, porinind din interior.”

La Vancouver, în timpul unei ceremonii ce se desfăşoară în Christ Church, Dalai Lama declară: „Desigur, pentru mine, budismul este cel mai bun. Dar asta nu înseamnă că este la fel pentru întreaga lume. Nu! Fiecare persoană, fiecare individ e liber să decidă de unul singur ce e cel mai potrivit pentru el. (…) Pentru unii oameni, cel mai bun este creştinismul, întrucât este cel mai eficient.” Pico Iyer mai povesteşte: „Odată, când l-am întrebat despre cea mare surpriză din viaţa lui, a menţionat, cu admiraţie, faptul că noul papă, Benedict al XVI-lea, a subliniat că, în tradiţia creştină, «credinţa şi raţiunea trebuie să meargă împreună».

În construcţii precum « întâlnirea cu oameni din alte tradiţii mi-a adâncit propria practică», cuvântul «practică», aşa cum îl folosesc budiştii, are sensul de muncă grea şi disciplină (repetiţia face lucrurile mai puţin imperfecte) – şi de pregătire pentru un examen final (în acest caz, probabil moartea)…” (p.86)

La paginile 93-94:

„ Faptul de a afirma cât de budişti suntem şi cât de mult ne opunem învăţăturii iudeo-creştine este totuna cu a afirma, în mod solemn, că nara noastră dreaptă este sursa oricărui lucru bun, iar nara stângă este un loc al răului. Doctrina responsabilităţii universale nu este numai universală, dar şi evidentă: este ca şi când am spune că fiecare parte din noi tânjeşte ca picioarele, ochii, plămânii noştri să fie sănătoşi. În cazul în care una dintre acestea suferă, suferim în întregime. (…) Această afirmare a unui sentiment extins de rudenie, chiar şi de identitate, este la fel de globală, de ecumenică, de iubitoare faţă de aproapele tău, ca şi faţă de tine însuţi. Dar aspectul sub care budismul se deosebeşte de alte filosofii constă în a spune că arhitectul, administratorul, gardianul acestui întreg organism nu este Allah, Dumnezeu sau un cumul de zeităţi din panteonul hindus; este o reţea în care ne înscriem (adică este parte din noi). Acesta este motivul pentru care Buddha nu a vorbit despre faptul de ne ruga neîncetat, aşa cum a făcut-o Sfântul Pavel, ci despre acela de a ne strădui neîncetat. Budiştii nu caută sau nu au nevoie să caute soluţii exterioare lor, trezirea producându-se, pur şi simplu, din interior; în clipa în care ajungem să înţelegem că destinele sau stările noastre de bine sunt, toate, interdependente, se spune că restul urmează în mod natural (meditaţia pare să fie calea prin care ajungem la această percepţie, raţionalizându-i consolidarea).

Când credeţi acest lucru, viaţa vă oferă, zi de zi, extrem de multe râsete sincere, aşa cum spune Dalai Lama. De ce să plecaţi departe în lume, la Lourdes în Toscana sau în Tibet, când sursa întregii voastre puteri, răspunsurile voastre, se află realmente în voi? De ce să vă îngreunaţi viaţa, considerându-vă nevrednici, când cheile transformării sunt, de fapt, în voi? De ce să disperaţi, când puteţi schimba lumea în orice moment, alegând să vedeţi că persoana care a scris o recenzie proastă la ultima voastră carte este la fel de fundamentală, pentru binele vostru, ca şi degetul mare de la mână?”

Într-un fel, cartea este şi un fel docu-drama, ba poate chiar şi un fel de reportaj-roman care ar trebui să sublinieze nişte întrebări: „Dintre nenumăratele cărţi şi filme care îl făcuseră faimos pe cel de-al XIV-lea Dalai Lama, împreună cu poporul său, nu cred să existe vreunul care să fi abordat cele mai importante întrebări.” (p.38)

Chiar aşa se sfârşeşte primul capitol al cărţii, intitulat „Enigma”. Autorul nu încearcă, sic, să-şi transforme şi cartea într-o enigmă, plecând de la titlul „Open Road”, a cărei explicaţie o găsim la pagina 20:

„Oamenii vorbesc mereu despre zâmbetul şi despre farmecul lui aproape palpabil; dar, dacă ideile sale au, cu adevărat, efect, acesta vine din acuitate şi vigilenţă.

«Marea casă a sufletului», a scris la un moment dat D.H. Lawrence, într-o recenzie despre Walt Whitman, «este calea deschisă. Nici raiul, nici paradisul. Nici un deasupra.» Sufletul, în viziunea lui Lawrence, este «un călător ce străbate această cale deschisă» şi «adevărata democraţie» este reprezentată de florile din acel loc, «unde sufletul întâlneşte sufletul, pe calea deschisă». Astfel, calea pare să fie, totodată, un cămin firesc pentru cineva care păşeşte realmente hotărât pe acest drum, vorbind cu toţi cei întâlniţi şi văzând ce poate învăţa de la străini, specialişti şi de la alţi călători.” (p.20-21)

Taina Omului sfânt este păstrată cu iscusinţă, autorul ştie să sugereze că orice fiinţă umană poate să fie o taină, dar, desigur, în relaţia cu religia, această taină se poate accentua, precum în proverbul hasidic, aparent paradoxal, citat la p.175:

„Trebuie să vă inventaţi propria religie, altfel ea nu va însemna nimic pentru voi. Trebuie să urmaţi religia părinţilor noştri, altfel o veţi pierde.”

Spuneam că în ţesătura cărţii sunt cuprinse trimiteri la alte diverse personalităţi ale spiritului, indiferent de modalităţile de manifestare, precum Lawrence mai sus: de la Gibbon la Sartre şi Naipaul, ca să nu spunem şi de Bono de la U2 sau Richard Gere, Havel, Episcopul Tutu, William James, Graham Greene, Heschel, Charles Bell, Faraday, Huxlez, Picasso, Wittgenstein, Marcel Proust, Sartre, Alexandra David-Neel, unii mai cunoscuţi, alţii mai puţin. Cei mai mulţi sunt prezenţi cu citate care, desigur, ne fac să-l înţelegem şi mai bine pe omul care a declarat în anul 1989 într-un interviu, 1989, an al revoluţiilor în care am putea spune că începe şi o revoluţie a religiilor:

„Avem destule religii. Suficiente religii, însă nu suficiente fiinţe umane reale (…) Dar să nu vorbim prea mult despre religie. Să vorbim despre ceea ce ţine de uman.” (p.95)

Aşadar, „un propovăduitor religios, care le spune oamenilor să nu se lase acaparaţi sau distraşi de religie; un tibetan care sugerează că Tibetul nu are toate răspunsurile; un budist care îndeamnă tot mai mulţi străini să nu se convertească la budism, ci să-şi aprofundeze propriile tradiţii, în care sunt înrădăcinaţi cel mai profund: aparent, este vorba de ceva cel puţin radical. Lumea acestui nou început de secol este mai divizată ca oricând, iar puterea ei cea mai mare este fragmentată de dispute sonore; în acest context, promotorul budismului tibetan îi îndeamnă pe oameni să nu ţină cont de doctrină, ea însăşi constând adesea o sursă a diviziunilor, ci să-i confere un înveliş uman, prin care ideile de conflict între civilizaţii să pară abstracte.” (p.21-22)

Dacă mai adăugăm şi faptul că în 2014, Tenzin Gyatso a recomandat (conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Dalai_Lama) ca după moartea sa „să nu mai fie ales alt Dalai Lama, deoarece instituția și-a pierdut semnificația: importanța sa a constat în puterea politică, pe care acum nu o mai are. După 450 de ani de funcționare a instituției Dalai Lama, aceasta nu mai este necesară, deoarece budismul tibetan are o organizare foarte bună, dispune de călugări cu o educație excepțională, astfel că nu mai depinde de un singur individ.”, este sau nu este un început de revoluţie?

Calea deschisă. Călătoria în jurul lumii a celui de-al XIV-lea Dalai Lama de Pico Iyer