Să cumpăr o carte înseamnă să o întâlnesc de mai multe ori: la raft, când o zăresc printre alte cărți și o răsfoiesc câteva minute, ca să-i pun semn, în caz că nu o pot lua încă, o văd menționată într-un articol, unde apar și fragmente, sau constat că este recomandată de oamenii care o citesc înaintea mea. Mă străduiesc să-mi fac o idee înainte, fiindcă se publică mult și alegerea este mereu dificilă, ca orice alegere. Iată câteva titluri trecute pe lista mea de recomandări, cu unele dintre ele m-am întâlnit deja de mai multe ori:
De ce ne stârnește curiozitatea? de Mario Livio, fiindcă primul capitol aduce în discuție cele mai scurte povestiri. Iată începutul uneia dintre ele, purtând semnătura scriitoarei Kate Chopin:
„Știind că doamna Mallard suferea de inimă, s-au luat toate precauțiile pentru a i se anunța moartea soțului ei.”
Previzibilă până la un punct, povestirea prezintă traseul psihologic al pierderii tocmai suferite, pentru a surprinde printr-o ultimă secvență, încheierea bruscă a textului: se aude scârțâitul cheii, anunțând sosirea celui declarat mort. În doar opt rânduri apare o întreagă lume față de care nu poți rămâne indiferent. Curiozitatea apare firesc, ce s-a întâmplat de fapt? În capitolul doi, subiectul „curiozității” este Leonardo da Vinci.
Cartea poate fi cumpărată de aici.
*
Cartea caselor de Andrea Bajani. Mai întâi pentru că are un motto din Milan Kundera, Viața e în altă parte:
„Xavier îi răspunse că un cămin nu se rezumă la un șifonier de rufe sau la o pasăre în colivie, el fiind marcat de prezența ființei pe care o iubim. Și-i mai adăugă apoi că el, personal, nu avea nimic, nici cămin, nici bunuri; spre a se exprima astfel, căminul lui era în pașii săi, în mersul său, în călătoriile sale. Căminul lui era acolo unde se deschideau orizonturi necunoscute. El nu știa să trăiască decât trecând dintr-un vis într-altul, dintr-un peisaj într-altul.”
Apoi, pentru că este o carte cu hărți, cu planuri arhitecturale și cu titluri care fac cât o poveste: Casă cu mobilierul abia născut, 2000; Casă de sub munte, 1985; Casă de la subsol, 1977; Casă a dulapului, 2004; Casă de prizonier, 1978 etc.
Cartea poate fi cumpărată de aici.
*
Ariadne de Jennifer Saint, pentru că titlul trimite la mitologia greacă și pentru că tare mult mi-a plăcut o altă carte care folosește ca pretext mitul lui Tezeu, Fizica tristeții, proza lui Gheorghi Gospodinov. Notez aici un citat prin care, cu suficientă imaginație, pornim pe mare alături de Tezeu:
„De pe puntea corabiei, Tezeu și cu mine am privit apele care se întindeau în urma noastră. Abia dacă am schimbat câteva vorbe, dar simțeam alinarea prezenței sale solide, în timp ce navigam prin noapte. Uneori, pleoapele mi se îngreunau, dar el rămânea vigilent și aștepta. Abia când zorii au ars o linie subțire, trandafirie, la marginea îndepărtată a cerului, am văzut uscatul.” (p. 129)
Cartea poate fi cumpărată de aici.
*
Un fragment te poate convinge să citești tot romanul, cunosc bine forța de convingere a unei singure fraze. Sigur, știu și faptul că sunt familiarizată cu proza lui Gheorghi Gospodinov, cel din Fizica tristeții. Un roman natural își așteaptă rândul, pare o rescriere a Annei Karenina, dar și o poetică a romanului:
„Flaubert visa să scrie o carte despre nimic, carte fără nicio intrigă proprie, care să se susțină de la sine, din forța interioară a stilului, așa cum pământul stă în aer fără niciun sprijin. Proust a reușit până într-un punct acest lucru, bazându-se pe memoria involuntară. Dar nici el n-a scăpat de tentația narațiunii. Lipsa de modestie a dorinței mele este să scriu un roman compus numai din începuturi. Roman care începe de nenumărate ori, promite ceva, ajunge la pagina 16 și reîncepe.” (p. 18)
Cartea poate fi cumpărată de aici.
*
Glonț m-am dus la pagina 347, indicată de Radu Vancu, ca să văd traiectoria rodind poveste în intervalul (cei 50 de pași) care desparte glonțul (nici dulce ca mierea, nici al patriei) de pieptul lui Theodoros:
„Am zărit glontele încă aflat la rădăcina muschetei și l-am sortit să nu-ți atingă pieptul niciodată. Am născocit o lume-ntreagă pentru asta, căci, mânat de tăria flăcării din spatele lui, glonțul de aramă lustruită și-a pornit răsucirea prin dubla elice a ghinturilor țevii celei lungi, scrâșnind în șanțurile țevii și topindu-se la suprafața lui ca o planetă abia născută din beznă și haos, în lumea încă lipsită de viață, de duh și de cuget. Și glonțul s-a rotit de câteva ori în ghinturi, chinuit în carnea lui ca un prunc ce se sucește-n născătoare ca să iasă cu capu-nainte, până ce deodată a izbucnit la lumină învârtindu-se în soarele ostroavelor și-n sclipetul mării. Se-ndrepta țintă spre inima ta, pe care-o zăream în pieptul tău, prinsă în arterele ei și zvâcnind, căci toate lucrurile lumii acesteia sunt pentru noi străvezii ca sticla, când am dat drumul vieții să se ivească și pe acea planetă aducătoare de moarte.” (pp. 347-248)
Și mi-am ales, deschizând cartea la întâmplare, un fragment senzorial – nu-mi amintesc să fi citit vreodată undeva descriere atât de plastică a unei mirodenii:
„Cuișoarele cafeniu-roșiatice arătau chiar ca niște cuie: cu floare lățită, în trei lobi negricioși, la capătul mai gros, și cu ascuțiș la celălalt. Boierii le mestecau la nesfârșit, ca răsuflarea să le miroasă bine.” (p. 95)
Cartea poate fi cumpărată de aici.
*
Criticul Paul Cernat recomandă cartea în Observatorul cultural. Iorgu lui Adrian Jicu este recuperarea biografiei poetului George Bacovia. Cartea lui Adrian Jicu face parte din seria de proză contemporană coordonată de Andreea Răsuceanu. Iorgu îi spuneau lui George Bacovia (pseudonim literar) apropiații. „Hristoitie” înseamnă „viață evlavioasă”:
„Cuvintele sunt la fel. Te poți folosi de ele cu delicatețe, cu furculiță și cuțit, cu șervet și cu tot dichisul, cum spune la hristoitie. Dar n-au niciun haz… Se opresc la suprafața lucrurilor. Așa fac cei mai mulți poeți: scriu gingaș, de parcă s-ar teme că-i vede cineva și i-ar trage de mânecă: atenție, că asta nu se face, vezi că aici trebuia să respecți regula gramaticală, prozodia, și tu te-ai șters cu mâneca!” (p. 121)
Cartea poate fi cumpărată de aici.
*
Stil documentat, umor fin, în toate registrele găsim în Tot ce ați dorit să știți despre regi… de Alexander von Schönburg, un autor ale cărui cărți ne sunt cunoscute din colecția Baroque & Arts. Să amintim Înalta societate, Arta de a renunța cu stil, Istorie la purtător etc. Dacă regii trebuie să locuiască în palate, cum așezi, conform protocolului, regii în jurul unei mese (de joc), care este nivelul educației în familiile nobile. Și cum arată coroana regală cea adevărată:
„Coroana regală este din aur pur, bătută în pietre prețioase neșlefuite. Fiecare nestemată arată ca o piatră de râu și are un sens al ei. Iar numărul lor, așa cum sunt dispuse, este mereu divizor sau multiplu de doisprezece. Ne putem oare gândi că are legătură cu cei doisprezece apostoli și cu cele douăsprezece triburi ale lui Israel? Un lucru e sigur pentru inițiații de odinioară coroana se citea ca o teologie a regatului. Dar știința nu s-a păstrat. Coroana tace.” (pp. 83-84)
Și iată o întrebare pertinentă (pe lângă aceea referitoare la concurența dintre diamante și perle):
„Dar ce se întâmplă cu coroanele purtate de monarhii de astăzi? Majoritatea au atâtea pretenții, de sunt reduse la stadiul de kitsch. Imperial State Crown, spre exemplu, piesă de rezistență printre bijuteriile coroanei engleze, chiar dacă are 1,27 kilograme, 5 rubine, 11 smaralde, 18 safire, 277 de perle și 3 000 de diamante, a fost lucrată abia în 1838, pentru Queen Victoria, și nu simbolizează – în afară de fastul ostentativ – absolut nimic.” (p. 85)
Cartea poate fi cumpărată de aici.
*
Oricât de multă literatură pentru copii și adolescenți s-ar scrie, la noi tot puțină este, așa că aștept fiecare nouă apariție. Despre Subteran nu știu încă decât ce ne spune autoarea în prezentare:
„Acum mulți ani, am decis că insectele din cărțile pentru copii nu-mi plăceau, oricât de hărnicuțe și de drăguțe le prezentau autorii. Cu atât mai puțin m-au atras insectele din realitate: prea mulți ochi, prea multe picioare, prea crocant exteriorul și prea moale interiorul! Când însă am vrut să scriu despre o lume subterană, rece și dură, insectele s-au impus imediat ca personaje ideale. Curând, mișunau prin text și se înfruntau în felul lor total, în timp ce eu învățam să le admir, să le descopăr — cu doar doi ochi — frumusețea.”
Pe Ana Rotea o cunoaștem din seria Detectivilor Aerieni, scrie un tip de proză care le merge la inimă celor mici și celor mari, deopotrivă. Umor și eleganță, la care se adaugă duioșia.
Cartea poate fi cumpărată de aici.
*
Acțiunea romanului Invizibilii se desfășoară, în mare parte, în bibliotecă, iar eroina este o fetiță care învață să citească. Autoarea este Ioana Pârvulescu, și nu cred să existe cineva care să nu știe la momentul acesta că Viața începe luni:
„La ei totul e pentru prima dată. Ce e foarte bun e prima dată. Și ce e rău e prima dată. Când vorbești cu ei e ca și cum te-ai adresa unor ființe de pe altă planetă, cu alte simțuri, cele mai multe în plus, câteva în minus, cu alt trup, cu alt suflet și cu experiențe ieșite din comun.
Copiilor le poți încredința toate problemele tale. Le vor primi cu gravitate. Le vor înțelege. Te vor ajuta. Copiii iau lumea în serios. Râsul lor nu e mai puțin serios decât plânsul. Viața lor e încăpătoare, lumea lor e nesfârșită. Am decupat aici o filă din ea.”
Cartea poate fi cumpărată de aici.
*
Anisia este o fetiță care se înțelegea cu pisicile. Iohanna este o scoică quahog, bătrână cum e și lumea – face exerciții de logică spre a se liniști. În Suplimentul de cultură am găsit un fragment din Anisia 2, adică Anisia și manuscrisul mistic, continuarea „Uneltelor fermecate”, volume scrise de Cosmin Perța:
„— Exclus! a tunat Floki, președintele piticilor verzi din Vulcan, lovind cu pumnul în masă. Nu voi pune în pericol viețile și traiul piticilor verzi pentru o luptă pe care nu știm sigur că o putem câștiga!
Trecuseră deja două ore și jumătate de când începuse negocierea și nu ajunseserăm la nici un acord.
Se spune că, în vechime, piticii verzi erau mineri din rasa oamenilor albi, dar cum au ales să trăiască în măruntaiele muntelui, treptat, de-a lungul mai multor generații, corpul lor s-a adaptat și s-a făcut tot mai mic ca să poată să încapă în spații strâmte și să se strecoare mai ușor prin galerii. Și cum rareori vedeau lumina soarelui, pielea lor a căpătat o nuanță verzuie, bolnăvicioasă, în locul albului obișnuit.
Vulcan era capitala populației ăsteia care, ușor-ușor, s-a organizat într-un stat, începând să stabilească relații economice cu populațiile înconjurătoare. În scurt timp, piticii verzi au devenit principalii exportatori de minereu și cei mai renumiți meșteșugari.
Ce m-a impresionat când am ajuns în Vulcan a fost în primul rând mărimea sălilor și mulțimea de galerii largi care uneau diferite zone, asemenea străzilor unui oraș. Practic asta și era Vulcan, un mic oraș în care toată lumea părea să muncească de zor.
Piticii verzi foloseau lava vulcanului ca să-și alimenteze cuptoarele de prelucrare a minereului. Totul era gândit în cele mai mici detalii. Obișnuiți să se descurce cu resurse limitate, piticii verzi au învățat să le folosească la maximum și să nu irosească nimic.
Carnivori prin excelență, neavând acces la lumina soarelui pentru a crește plante, vânau noaptea pe versanții muntelui. Carnea o foloseau pentru mâncare, pieile pentru a-și croi îmbrăcăminte, oasele pentru diverse obiecte de artizanat, dar utilizau până și tendoanele animalelor consumate pentru diverse întrebuințări.”
Cartea poate fi cumpărată de aici.
*
*
Am să caut neapărat și Resursa Olgăi Ștefan, carte de poezie. N-am reușit să găsesc versuri, am văzut doar coperți, și acelea sunt frumoase.
Cartea poate fi cumpărată de aici.
