Suma identităților noastre. Sau a apartenențelor?!

Amin Maalouf este un scriitor francez de origine libaneză. Un franco-libanez, așadar, care își asumă experiența occidentală fără să-și (re)nege originile orientale. Care analizează, cu fertilă luciditate, nu doar problema propriei identități, ci și formele variate pe care le îmbracă identitatea, de la cea personală la cea colectivă.

Nu știu în ce măsură îi reușește în cărțile sale de ficțiune, căci am venit prea puțin în contact cu acestea. Eseul Identități ucigașe, apărut anul acesta la Polirom, în traducerea din limba franceză și cu o prefață de Florin Oprescu, m-a bulversat de-a dreptul prin forța argumentativă cu care Maalouf dinamitează preconcepții și mituri care au deopotrivă legătură cu Orientul și Occidentul, inclusiv cu iluziile și spaimele fiecăruia dintre noi. Eseul, aflăm din prefața cărții, a fost scris în 1998, când Maalouf avea 49 de ani și își publicase deja multe dintre cărțile care i-au adus consacrarea. Abordând tema spinoasă a identității din multiple perspective era ca și cum ar fi deschis cutia Pandorei:

„la mijlocul vieții, a intra în această pădure obscură a identităților ar fi putut să-l compromită definitiv pe un autor care avea deja un succes fulminant”

opinează pertinent traducătorul, avertizându-ne, în același timp, că eseul acesta este un text provocator, care te scoate din zona de confort:

„E incandescent, arde rapid, îți prăjește și nervii în multe locuri, pentru că te pune într-o altă poziție față de realități vechi și noi la care credeai că deții deja răspunsuri. Livrești, cel puțin”.

Subscriu. Eseul lui Maalouf e teribil de incomod. Te obligă nu doar să ieși din zona de confort, din clișee, ci și să-ți faci, la scară personală, propriul examen identitar. Din ce te revendici. Ce te legitimează. Cât de bine te (re)cunoști în traseul biografic deja parcurs…

Cartea e structurată în patru capitole și un epilog. Consistente, acide, febrile, toate. Nu lipsesc inserțiile de viață personală din argumentație. Experiențele, raportările. Subiective, într-o anumită măsură, dar mai puternice decât orice studiu conceptual, mai provocatoare decât un roman.

În 1976, Maalouf părăsea Libanul și se stabilea în Franța. Avea 27 de ani. Araba era (și este, of course) limba sa maternă. Lăsa în urmă imagini și amintiri personale (satul de munte, bucuriile și poveștile copilăriei, rude, prieteni, iubiri). La întrebarea dacă se simte mai mult francez decât libanez, răspunde mereu, cu detașare, că nu are mai multe identități, ci una singură, compusă din toate elementele care au „modelat-o, după un dozaj special, care nu e niciodată același de la o persoană la alta”. A fi în proximitatea a două țări, a două limbi, a două culturi reprezintă astfel însăși esența identității sale. „Oricine își revendică o identitate mai complexă se trezește marginalizat” afirmă eseistul, admițând ideea că aceste „apartenențe multiple” își dispută omul, conștiința acestuia, silindu-l adesea să facă unele alegeri, nu întotdeauna cele mai potrivite. Folosește, inspirat, sintagma „ființe frontaliere”, subliniind totodată că din rândul acestora, sub presiunea societății, care le „somează” să aleagă o singură apartenență, se plămădesc („construiesc”) ucigașii în masă, teroriștii, fanaticii.

În capitolul I, intitulat „Identitatea mea, apartenențele mele”, Maalouf pornește de la însuși conceptul de „identitate”, de fapt de la acest cuvânt și de la semantica sa, pentru a înțelege astfel de ce se comit atâtea crime și atrocități în numele identității, fie aceasta religioasă, etnică, națională sau de altă factură.

Așadar, identitatea unei persoane nu se limitează doar la datele din „cartea de identitate”, care sunt convenționale, de altfel; fiecare dintre noi cumulează câteva apartenențe: la o anumită religie, la una sau chiar două naționalități, la un grup etnic, la un grup lingvistic, la o familie, instituție, profesie, mediu socio-cultural etc. Fiecare dintre aceste apartenențe are ponderea ei, diferită, dar niciuna dintre ele nu e lipsită de importanță, din fiecare ne revendicăm într-un moment sau altul al existenței noastre. Exemplele lui Maalouf vin, aici, din zona iugoslavă, explicabile prin faptul că această carte apare în 1998, la șase ani de la independența Bosniei și a Herțegovinei. O persoană din Sarajevo, în anumite etape/vârste, s-ar proclama „iugoslav”, deși provine dintr-o familie musulmană; în timpul războiului care a dus la destrămarea Iugoslaviei, același om s-ar proclama spontan „musulman”, iar peste un număr de ani e posibil ca același om să afirme că este „european” sau poate „balcanic”. Adevărata problemă este, după Maalouf, nu definirea apartenenței în sine, ci faptul că, în anumite epoci din istoria omenirii, unele persoane ajung să considere că o apartenență/identitate este majoră, superioară celorlalte, proclamându-i supremația și instigând la conflicte.

„Examenul de identitate” la care se supune Maalouf cumulează mai multe elemente și apartenențe pe care „le asamblează, le ordonează”, fără să „renege” nimic din ceea ce îl definește esențial: apartenența la o familie din Arabia sudică (familie căreia îi descrie istoria, aglutinările, metisajul), la limba arabă ca limbă maternă și limbă sacră a islamului, o limbă despre care afirmă cu seninătate că „ne este comună lui, mie și unui număr de peste un miliard de alte persoane”; apartenența la creștinism o împărtășește, statistic vorbind, cu „cele circa două miliarde de creștini din toată lumea”; a fi francez sau a fi libanez este, de asemenea, o apartenență pe care o împărtășește cu milioane de alte persoane. Și totuși, indiferent câte apartenențe ai în comun cu alții, identitatea fiecăruia dintre noi își păstrează specificul ei. Pentru a-și argumenta această idee, Maalouf face o incursiune în familia din care provine și oferă detalii despre părinții săi, despre felul în care l-au educat, despre alegerile făcute, despre anumite preferințe livrești, asumate și acestea tot ca apartenențe, tot ca elemente ale identității sale.

În alte pagini ale aceluiași capitol, eseistul atrage atenția asupra unor prejudecăți care au legătură cu afirmații de genul „sârbii au masacrat…”, „englezii au devastat…”, „arabii refuză…” etc., prin care, din comoditate, augmentăm în chip nefericit o realitate sau alta, atribuind unei întregi colectivități faptele reprobabile și crimele comise de indivizi sau de grupări radicale separate.

În capitolele următoare, din care aș cita masiv, căci fiecare pagină arată ca un copac încărcat cu fructe suculente, eseistul așază sub lupă și analizează situațiile, motivele și cauzele care duc la apariția unor lideri fanatici în „comunitățile rănite”: metisajul, religiile, limba, discriminarea pot deveni „julituri” care supurează permanent și care, alimentate, conduc la atrocități, la masacre:

„În fiecare dintre noi există în Mr. Hyde; totul este să împiedicăm îndeplinirea condițiilor în care monstrul iese la suprafață”. (pag. 48)

Sunt detaliate situațiile în care diverse comunități îndură, de secole, persecuții în numele supremației rasei, religiei sau limbii materne. Împiedicați mereu să-și asume o identitate în diversitatea ei, din rândurile acestor comunități se vor ridica mereu „cei mai virulenți ucigași identitari”.

Alte aspecte care apar în carte au legătură cu experiența de emigrant/imigrant, cu transformările și sentimentele pe care aceasta le presupune, dar mai ales cu inerentele derapaje „ucigașe”. O posibilă abordare a problemei ar fi gestionarea corectă, rațională a raportului țării-gazdă cu imigranții, la o asimilare treptată și la acceptarea, de o parte și de alta, a diversității apartenențelor în configurarea identității. Mondializarea, tendințele și poftele Occidentului de-a lungul istoriei omenirii, raporturile mereu turbulente cu lumea orientală, greșelile și crimele, neîncrederea, toate acestea, pe rând și împreună, au odrăslit monștrii de azi, risipiți peste tot. Ce vrea să ne facă Maalouf, de fapt, să înțelegem: mereu există o cauză reală pentru tot ceea ce se întâmplă pornind de la identitate, nu suntem răi și demonici prin natura noastră, ci unii dintre noi devenim astfel când permitem, când nu suntem atenți la nevoile și la identitatea celuilalt.

Interesante sunt, neîndoios, și paginile care dezvoltă idei și reflecții pe marginea istoriei creștinismului. Eseistul recurge la diverse surse pentru a-și construi argumentația, arborescent și incendiar, dar fără să depășească limitele raționale când vorbește despre modernitate, consumism, îndepărtarea de natură, de noi înșine, de Celălalt, despre relațiile diplomatice între continente și țări, despre naționalism și exacerbarea unor mișcări în acest sens, despre limitele și greșelile Occidentului etc.

Parcurgând acest eseu, nu poți rămâne indiferent. E scris în 1998, dar parcă ar fi scris azi. E Maalouf un vizionar? E un tip inteligent lucid, speculativ, atent la lumea în care trăiește. Dacă toate acestea sunt trăsăturile unui vizionar, atunci Maalouf exact asta este. Nu mai pot privi lumea cum o priveam înainte de lectura acestui eseu. Cartea, în sine, este un examen dur.

Îmi vine să murmur mereu o frază care mi-a rămas în minte ca un cui înroșit: „Lumea e o mașinărie complexă care nu se demontează cu o șurubelniță”. Fiecare individ are identitate specifică. E simplist, contraproductiv și periculos să crezi că îl poți aborda folosind aceeași unealtă, aceeași unitate de măsură.

Voi încheia cu rândurile care încheie, la rândul lor, acest eseu efervescent și teribil, având în inimă aceeași dorință-speranță:

„Pentru această carte, care nu este nici un amuzament, nici o operă literară, voi formula dorința inversă (n.n. vis-a-vis de cărțile eterne): aceea ca nepotul meu, devenit bărbat, descoperind-o într-o zi din întâmplare în biblioteca familiei, să o frunzărească, să o parcurgă puțin, apoi să o pună de îndată înapoi în locul prăfuit de unde a scos-o, ridicând din umeri și mirându-se că în vremea bunicului său încă mai era nevoie ca toate aceste lucruri să fie spuse.”

Identități ucigașe de Amin Maalouf