Despre marginali și supraviețuire

În timpul unui regim totalitar, de stânga sau de dreapta, grupurile de marginali se transformă adesea în grupuri de presiune. Nu, nu vreau să fac o analiză sociologică aici, doar că mi-am adus aminte de acest aspect citind Sărbătoarea Corturilor, romanul lui Ioan T. Morar apărut la Editura Polirom în 2016 (între timp a apărut și ediția din seria Top 10+). Pentru cineva mai puțin familiarizat cu tradițiile evreilor, Sărbătoarea Corturilor este una dintre cele trei mari sărbători ale evreilor și este în amintirea celor 40 de ani de pribegie în deșert a triburilor de evrei. Sărbătoare a recoltei și a recunoștinței, Sukkot – Sărbătoarea Corturilor – este celebrată în a 15-a zi a lunii ebraice Tișri (sfârșitul lunii septembrie până la sfârșitul lunii octombrie) sub forma unui pelerinaj la Ierusalim; în timpuri mai vechi se cerea evreilor ca pe tot timpul sărbătorii aceștia să locuiască în corturi. Condiția evreilor ca minoritate în timpul regimului comunist în România a fost nu grav afectată, ci foarte grav, totul culminând cu extincția comunităților de evrei, ceea ce nici regimului antonescian nu i-a reușit atât de bine. Vânzarea evreilor – în fapt, cumpărarea dreptului de a emigra și locui în Israel sau în orice altă comunitate de evrei din lume – a fost o practică a regimului comunist de pe urma căreia statul român a câștigat suficient de mulți bani, încât să nu poată fi uitată sau ignorată niciodată suita abominabilă de vânzări de vieți omenești. Mai rău, ea a fost extinsă și la nivelul comunitățile de etnici germani, alt grup minoritar care a avut mult de suferit în timpul dictaturii ceaușiste. Așa se face că astăzi vorbim despre sate întregi din Transilvania depopulate, cu case care nu vor să cadă, în ciuda trecerii anilor, dar părăsite de oamenii locului. Singurele momente când se animă locurile sunt prilejuite de celebrarea unor sărbători importante, religioase sau laice, pentru viața comunității. Atunci se întorc acasă oamenii, fie și pentru a retrăi vremelnic fericirea de a fi împreună. Ioan T. Morar a scris despre aceste reîntoarceri, dar în felul lui personal, în Lindenfeld despre asta este vorba. Sărbătoarea Corturilor este și nu este o continuare a romanului dedicat unui sat depopulat din Banat, dar înainte de orice este vorba despre condiția marginalului într-un regim opresiv și despre cum reușește (sau nu) să supraviețuiască.

Personajele din Sărbătoarea Corturilor sunt autentice și foarte bine individualizate, dar la fel de bine ele intră și în alcătuirea a ceea ce putem numi generic personaj colectiv. Grupul organizat în jurul unei treimi (deloc sfântă), aflat în căutarea credinței capătă o dinamică proprie pe măsură ce pelerinajul religios se amplifică. Pentru ei – Jac, Beni și Cornelius – pelerinajul are o cu totul altă valoare și amploare decât pentru orice alt semen de-al lor, pentru că ei nu sunt statornici în credința lor, ci în căutarea credinței, ceea ce complică inevitabil relațiile cu ceilalți. Cum ajung ei să formeze un grup marginal și ce înseamnă marginal din perspectiva scriitorului mi se pare foarte interesant, nu neapărat din perspectivă literară, cât mai ales sociologică. Grupul marginal e un grup minoritar, cu alte cuvinte principala lui funcție derivă din nevoia de a conserva un specific. Tradiția, cultura și obiceiurile țin de acest specific, dar mai ales religia, credința, care în cazul grupului reunit în jurul celor trei este și liant, dar și factor perturbator. Când pui sub semnul îndoielii credința în ceva anume, în cazul acesta în Dumnezeu și când cauți să afli care practică religioasă ți se potrivește mai bine, apar cel puțin două consecințe – nevoia de afirmare și de autentic (ambele exprimate în contexte foarte diferite și nu tot timpul cele mai potrivite) și nevoia de a pune sub semnul îndoielii apartenența la ceva deja existent. De aceea mi se pare simptomatică migrarea grupului din Sărbătoarea Corturilor dinspre creștinism – dar nu dinspre ortodoxie sau catolicism, cum s-ar fi așteptat mulți, ci dinspre cultele neoprotestante – înspre iudaism, cultul mozaic.

Pare fantasmagoric traseul imaginat de Ioan T. Morar în roman – dacă nu cel mai bun, cel mai complex e sigur dintre toate cele scrise de el până acum – dar nu este. Comuniștii au avut o politică represivă față de cultele neoprotestante, văzute toate ca secte, deci credincioșii din aceste comunități erau priviți ca fiind inferiori și ortodocșilor, dar și catolicilor. Dacă ne aducem aminte că mulți catolici și greco-catolici au murit în închisorile politice din timpul regimului comunist, atunci ne putem imagina lesne că unui neoprotestant îi era și mai greu să nu se dezică de credința sa și, mai ales, să o practice, fie și clandestin. Pe de altă parte, grupurile de neoprotestanți obligate să funcționeze la limita clandestinității – oficial, nu li se interzicea practicarea cultului, dar nici nu erau lăsați în pace, sub pretextul împiedicării prozelitismului religios – erau amenințate în permanență de destructurarea din interior. Niciodată nu puteai fi sigur că nu există un turnător în grupul din care făceai parte, iar în comunitățile de credincioși aceștia chiar erau foarte activi și prezenți, evident nu și vizibili.

Cornelius Nădăban este informator, inginer de profesie și intrus în grupul format în jurul lui Jac și Beni. Cum ajunge el să întregească triada și vocea să-i fie autentică, ei bine, aici totul i se datorează lui Ioan T. Morar. Dincolo de faptul că a existat un model real pentru Cornelius, sunt convinsă că scriitorul s-a documentat îndelung asupra evoluției grupurilor de minoritari religioși în timpul regimului comunist. Nu întâmplător, acțiunea se petrece în Arad, orașul de care destinul scriitorului este legat pentru totdeauna, cum nu întâmplător călătoria inițiatică a grupului se sfârșește tot în Arad, după un lung ocol prin Israel. Schimbarea credinței, asumarea noii credințe de facto și de jure, dacă ne gândim la lungul șir de evenimente prin care au trecut membrii grupului, tăierea împrejur ca eveniment ce consfințește trecerea la iudaism și asumarea statutului de evreu sunt doar o parte din temele de discuție provocate de Sărbătoarea Corturilor. Aici nu-mi propun decât să insist asupra unui singur aspect: cât de greu îi este unui marginal/minoritar să-și păstreze credința.

Grupul format în jurul lui Jac are o dinamică proprie, oamenii vin și pleacă din diverse motive; unii nu fac călătoria până la capăt și se opresc la una din comunitățile religioase întâlnite pe parcurs; alții ajung în Israel și trec prin etape de fanatism sau chiar își pierd mințile de-a dreptul. Un singur lucru rămâne constant în această lungă călătorie: căutarea răspunsului la întrebarea „care e cea mai bună credință/religie?”. Beni se desparte de grup tocmai pentru că își asumă în totalitate rolul de evreu și devine un fel de rabin, Jac nu moare decât după ce înființează o comunitate și o biserică autonome, iar Cornelius rămâne să ne povestească. El este povestitorul, ceea ce nu-l absolvă de vina de a fi trădător, informator dovedit al vechii securități. Cornelius nu este un marginal, el nu face parte de facto din grupul de marginali, din grupul lui Jac. El este informator, deci observator. Faptul că ajunge să înțeleagă (sau măcar încearcă) ce se întâmplă în interiorul acestui grup, ce-i unește și ce-i face să ia calea Israelului nu-l absolvă de păcatul grav al trădării. Ioan T. Morar insistă asupra acestui aspect tocmai prin faptul că nu pune în gândurile lui Cornelius niciun pic de emoție, niciun pic de compasiune, ci doar nevoia de a ști, curiozitatea de a afla multe detalii și amănunte din și despre viețile celorlalți. Te sperie Cornelius exact din această cauză, pentru că e inuman de rece, de rațional, inclusiv în momentele de mare tristețe. Cu o detașare demnă de cel mai precis robot, el povestește detaliat toate amănuntele călătoriei, a marii călătorii a grupului. Aduce în discuție detalii prețioase despre ce simt și ce gândesc ceilalți, nu uită să așeze din punct de vedere geografic toate evenimentele, caută să pună în lumini favorabile pe toți ceilalți, dar nimic din toate acestea nu-l privesc. Un fel de voice-over, dacă vreți, dar o voce menită să consemneze în notele informative toate cele ce s-au petrecut, așa cum s-au întâmplat. El este cel care pune în pericol grupul de marginali și cel care îl împiedică să se transforme într-un grup de presiune (așa se justifică de ce oamenii din jurul lui Jac n-au făcut niciodată opoziție regimului politic, s-au ferit de conflictele directe/deschise cu oamenii sistemului).

Citind Sărbătoarea Corturilor înțelegi foarte bine cum de-a fost posibil ca regimul comunist să reziste atâtea decenii. Un regim care a făcut sute de mii de victime, un regim opresiv, totalitar, absurd și deloc prietenos cu spiritele libere. Citind acest roman, îți dai seama de ce grupurile de marginali (cum au fost grupurilor minoritarilor religioși sau cele de etnici) nu s-au transformat niciodată în grupuri de presiune. Pentru că acei oameni trebuiau să supraviețuiască, înainte de orice să trăiască. Și în tot acest timp, cât ceilalți erau preocupați cu propria lor supraviețuire, ei erau și în căutarea răspunsului la întrebarea dacă merită să crezi în Dumnezeu și dacă merită această credință toate aceste sacrificii. Interesant este faptul că în Sărbătoarea Corturilor se pune problema convertirii, a libertății de a opta pentru credința care ți se potrivește cel mai bine, dar și mai interesant este faptul că scriitorul evită să dea un răspuns direct la întrebarea dacă toți acei oameni erau credincioși asumați. Pentru mine, personal, cea mai importantă dilemă pusă în fața cititorilor de către Ioan T. Morar este cea a absolvirii de vină a lui Cornelius. Cu alte cuvinte, merită sau nu merită să fie iertat, fie și pentru că și-a recunoscut păcatele povestind. Dilema este și mai complicată de faptul că naratorul Cornelius nu pare că se căiește pentru ceea ce a făcut; nu are regrete, n-are îndoieli de ordin moral, nu pare afectat decât de dispariția regimului comunist. Până la ultima pagină încerci să afli dacă el chiar ajunge să creadă în Iahve și în viața de apoi și tot nu afli, tot nu ești sigur dacă pentru el Cortul chiar există. Dincolo de literatură, rămâne întrebarea reală: de ce unii români simt și acum nevoia să ia apărarea celor care au făcut posibilă existența unuia dintre cele mai dure regimuri opresive, de ce încă avem nostalgici care ne spun cu orice prilej că „era mai bine pe vremea comuniștilor”. Ioan T. Morar a dat propriul lui răspuns scriind Sărbătoarea Corturilor. Sunt sigură că și cititorii vor avea propriile lor răspunsuri, diferite sau asemănătoare de cel al scriitorului, nici nu mai contează.

N-aș fi scris despre Sărbătoarea corturilor, dacă n-aș fi citit ferparele scrise la moartea lui Bălăceanu-Stolnici. Venite din partea celor care ignoră dimensiunea etică a vieții unui individ – cei care au scris la superlativ despre activitatea sa profesională, neuitând să aducă în prim-plan originea aristocratică – sau din partea celor care încearcă să se orienteze după un sistem de valori pus sub semnul democrației – cei care nu-l pot ierta (pe bună dreptate) pentru faptul că a fost informator al Securității și (factor agravant), pentru că nu s-a căit niciodată pentru ceea ce a făcut. Indiferent cu ce criterii am opera, Constantin Bălăceanu-Stolnici nu va rămâne în istorie ca fiind membru al elitelor românești, intelectuale sau sociale, nu contează. Faptele sale au intrat într-o contradicție demolatoare cu activitatea sa de doctor, activitate pentru care a fost recompensat în timpul vieții cu titlul de academician, ceea ce (din punctul meu de vedere și nu doar al meu) îl exclude definitiv din rândul elitelor, al celor care ne-ar putea servi drept modele de viață. Din zecile de mesaje citite la moartea fostului informator al Securității, mi-a atras atenția unul, în mod special: un psiholog, cu doctoratul realizat sub îndrumarea celui recent decedat. Dincolo de faptul că se lăuda cu faptul că a fost unul din artizanii aniversării celor 100 de ani împliniți de Bălăceanu-Stolnici în iulie a.c. este și mai derutant faptul că vorbim despre un psiholog, deci despre cineva care lucrează cu mințile oamenilor. Încerc să-mi mențin uzul rațiunii și vreau să cred că cei care vor avea nevoie de serviciile psihologului nu se vor afla și într-o etapă a vieții în care să aibă nevoie de claritate morală. Închei cu un gând personal: dacă la peste 30 de ani de la căderea regimului comunist în România, încă mai avem parte de reacții pro și contra vizavi de o activitate publică condamnabilă oricând și oriunde, înseamnă că pericolul revenirii la putere a unui regim extremist (de stânga sau de dreapta) nu e nici minor și nici de ignorat.

Sărbătoarea Corturilor de Ioan T. Morar