Menţiune: Pentru cei familiarizaţi cu subiectul şi neinteresaţi de argumentarea ideilor pe care le susţin în articolul de mai jos, pot sări peste „Argumentare” deoarece ideea este reluată într-un mod accesibil în „Ce au în comun apelul obsesiv la empatie şi scrijelitul cretei pe tablă?”
Prezentarea contextului
Situaţia pandemică actuală pune o presiune serioasă asupra liberalismului şi individualismului, aşa cum sunt ele percepute de o bună parte a publicului şi în special de oponenţii captivi ai curentelor de stânga.
Întrebarea la care mi-am propus să răspund în aceste rânduri este următoarea: „Este individualismul o poziţie morală şi fezabilă în situaţii majore de dezechilibru social?”
Pentru abordarea de faţă mi-am propus să încerc argumentarea unui răspuns pornind de la diviziunea propusă de Friedrich Hayek în lucrarea Individualism and Economic Order. Mai precis, Hayek ne spune că putem avansa în societate cultivând două modele de individualism: primul model este cel care poate conduce spre libertate şi este nucleul de facto al ordinii spontane; al doilea model fiind cel care nu face decât să netezească drumul spre colectivism şi este responsabil de turnura care se poate face către economia centralizată.
Nu am să analizez aici contextul liberal, conservator sau chiar libertarian în care Hayek este asumat fără noimă, ci doar de diviziunea de mai sus, una pe care o consider validă şi de la care se poate pleca pentru a înţelege mai uşor iluzia eşecului liberal în situaţiile de criză.
După cum bine ştim, liberalismul fără individualism este golit de conţinut, iar un atac masiv asupra individualismului nu face decât să sape spre fundaţia liberalismului în forma sa clasică. Acesta este şi motivul alegerii mele de a mă îndrepta spre o întrebare legată mai degrabă de individualism, înţeles ca noţiune morală, ca stare umană şi nu spre liberalismul înţeles ca filosofie sau doctrină economică.
Circumstanțele pandemiei actuale și intervențiile haotice ale guvernelor de pretutindeni sunt cele mai bune exemple pentru a face un scurt studiu de caz care să ne evidenţieze ambele aspecte propuse spre analiză (mă refer la modelele de individualism evidenţiate de Hayek şi prezentate anterior) şi în acelaşi timp consecinţele spre care fiecare din ele o să ne trimită în mod inevitabil. În acelaşi timp, prin încercarea de a păstra sub lupă prezentul încerc să evit atât filosofia sterilă cât şi direcţionarea textului către un public specializat care probabil nici nu are nevoie de un astfel de raţionament. Costul pe care îl plătesc în mod conştient constă în modul de abordare ce le poate apărea unora ca fiind superficial, departe de rigoarea academică şi mult prea explicativ pentru a constitui o lectura serioasă.
Stabilit fiind că reperul permanent va fi constituit din situaţia actuală, consider că ar fi onest ca pentru moment să fac doar o scurtă argumentare menită să ne arate ceea ce defineşte individualismul şi modul în care este el perceput astăzi în societate. Referinţele poate necesare la originile conceptului, la dezvoltarea lui de către John Locke, David Humesau Adam Smith nu ar constitui un punct de interes pentru cititorul obişnuit şi nici nu ar aduce contribuţii pentru atingerea scopului nostru, deci am să cer îngăduinţă din partea ochiului antrenat şi scrupulos.
Argumentare
Cuvântul care adesea este opus individualismului în limbajul comun nu este nici pe departe colectivismul, aşa cum pretenţios ne-ar spune manualul, ci un amalgam de idei socialiste care ridică empatia la rang de icoană şi degradează individualismul până la nivelul în care acesta devine o sursă a oricărei tragedii. Este mult prea dificil şi anevoios traseul de judecată care să ne arate că nu individualismul este izvorul diavolului, ci exact recursul la analiza superficială a cauzalităţii.
Nu este greu să observăm că adesea marile figuri liberale se leagă strâns de un model etic. Cel mai des este unul religios (conservatorii), însă mai nou nu se rezumă la acesta. Indicaţia este spre faptul că liberalismul fără un reper este asemeni unui mamut şchiop, este asemeni vitezei fizice fără un punct de raportare, este un concept lipsit de sens. Sursa acestei nevoi a liberalismului este chiar individualismul, concept care nu poate fi tratat nici el apelând la instinctele primare. Nu există stare de echilibru socială izvorâtă din primitivismul unui hommo erectus. Nu una sustenabilă, nu una funcţională în sistemele sociale complexe de astăzi. Adam Smith a avut meritele sale, însă o întoarcere inutilă şi punctuală către „mâna invizibilă”, fără a înţelege precis contextul în care este aplicată şi mecanismele ei, este dăunătoare. Din fericire, omul a progresat atât ca individ, cât şi ca stare socială, ca agregat în sistemul social. Asemănarea noastră cu animalele se reduce la instinctele primare şi chiar dacă avem impresia că ele domină adesea comportamentul unor semeni, concluzia este evident exagerată. Nu suntem definiţi de iraţionalitate în sensul animalic. Din pacate, aşa li se pare unora că ar susţine Daniel Kahneman şi Amos Tversky sau că asta a popularizat Dan Ariely. Interpretarea acestor concepte iraţionale ca fiind baza acţiunii umane este greşită, deoarece iraţionalitatea la care se referă psihologii şi economiştii moderni nu este una primitivă, pur instinctuală, ci una bazată pe o experienţă amplă, pe o relaţie de stimul şi răspuns mult mai complexă şi regăsită mai degrabă în ceea ce Michael Polanyidenumea tacit knowledge (simplificat, acesta este un concept introdus de Michal Polanyi în lucrarea sa Personal Knowledge şi se referă la cunoaşterea netransmisibilă cu ajutorul limbajului). Desigur, un critic poate spune că şi efectul Pavlov este bazat pe stimul şi răspuns, mai ales că un nivel de tacit knowledge deţin şi animalele. Este adevărat, însă nivelul de îmbogăţire al acestuia cu ajutorul a ceea ce se numeşte explicit knowledge, urmat de complexitatea stimulului şi a sistemului nu sunt deloc nesimnificative şi din aceasta cauză trebuie să privim acest comportament într-un mod considerabil diferit decât o facem când observăm reacţia instinctuală clasică, specifică mai degrabă animalelor. Nu poţi învăţa un animal să se comporte etic, nu este în natura lui, deoarece el apelează în permanenţă la instinctul primar, însă omul are apanajul educaţiei, iar în majoritatea ţărilor dezvoltate educaţia are pretenţia de a fi atins un nivel suficient de performanţă, astfel încât indivizii care urmează o serie de studii să fie capabili să urmărească un raţionament simplu, fie el şi abstract. Obligativitatea claselor primare şi studiul unor materii variate ar trebui să imprime individului capacitatea de a lua decizii raţionale, minim raţionale în contexte noi, utilizând reacţii rapide bazate pe acestă cunoaştere tacită sau personală, descrisă anterior şi netransmisibilă. Prezumţia de iraţionalitate aplicată de psihologie se limitează prea mult la a explica social mecanismul, evitând să dezvăluie starea lui. Din punct de vedere academic, nu este nici măcar greşit, însă din punct de vedere al popularizării, al impactului public, ceea ce se reţine este doar concluzia, adică iraţionalitatea individului. Nu am observat foarte mulţi care să fi reţinut din lucrarea lui Kahneman Gândirea rapidă, gândirea lentă, faptul că atât jucătorul de şah cât şi cel care răspunde rapid la întrebarea „Care este capitala Franţei?”, utilizează cunoştinţe obţinute într-un mod pur raţional şi constient. Ceea ce se reţine din păcate este că omul, utilzând un mecanism automat de răspuns al creierului în scopul de a economisi energie, decide iraţional, ceea ce este în buna măsură fals. Diferenţa între ceea ce numesc eu aici raţionalitate pasivă şi iraţionalitate este că în primul caz informaţia se acumuleaza în baza unui proces cognitiv programat, raţional, voit şi intens, spre deosebire de itraţionalitate, proces care se bazează pe informaţiile acumulate instinctual si adesea haotic, aşa cum se întâmplă în cazul animalelor.
Am să mă opresc aici pentru a nu complica mai mult explicaţia, argumentarea fiind suficientă şi fără lacune pentru a justifica ideile ce urmează a fi prezentate.
În atare condiţie, având o iraţionalitate dependentă de acumularea raţională a informaţiei, nu putem decât să deducem că individul deţine o raţionalitate activă, cu ajutorul careia judecă circumstanţa şi extrage concluziile aplicabile şi o raţionalitate pasivă, denumită înşelător iraţionalitate.
Ei bine, atât Kahneman cât şi cei care i-au urmat au fost preluaţi eronat şi popularizaţi spre public, iar mai apoi utilizaţi de mişcările de stânga pentru a-şi susţine ideologiile falimentare şi atacul asupra individualismului despre care am să vorbesc în continuare.
Ce au în comun apelul obsesiv la empatie şi scrijelitul cretei pe tablă?
După cum am susţinut anterior, individualismul este o componentă vitală a liberalismului şi nu poate exista fără un echilibru, fie etic, fie raţional. „Omul etic” apelează la structuri predefinite, religioase sau de altă natură, în timp ce „omul raţional” apelează la modele simplificate de teorie a jocurilor. Cum nu suntem angrenaje mecanice, ci fiinţe vii, sursa deciziilor noastre poate varia între cei doi poli. Nu putem găsi individ exclusiv etic sau exclusiv raţional.
Ajungând în cele din urmă la situaţia actuală, în baza structurii dezvoltate putem să sustinem fără reţinere că individul cu un grad minim de educaţie trebuie să fie capabil în a lua decizii pur individuale fără a ataca stabilitatea sistemului social şi fără a apela la un model de empatie, colectivism sau restricţii aberante menite să protejeze societatea în faţa acţiunilor sale.
Incapacitatea sistemelor de învăţământ de a-şi pregăti membrii societăţii pentru o viaţă independentă, una în care să fie capabili să ia decizii benefice atât pentru sine cât si pentru societate, în detrimentul „pregătirii lor pentru piaţa muncii”, începe să-si arate colţii. A pregăti un individ timp de zece sau doisprezece ani pentru a fi capabil să devină o rotiţă într-un sistem productiv, ignorând în totalitate capacitatea lui de a înţelege modul de funcţionare al societăţii este un eşec major al învăţământului. Însă chiar cu această hibă, justificarea de a face apel la empatie în loc de raţiune este una care nu funcţionează. Nu doar că este absurd să îi ceri unui individ să se identifice afectiv cu o categorie sociala despre care poate că nu ştie mai nimic sau să îi ceri să se identifice afectiv cu un animal, ci nici măcar nu poţi obţine în acest mod mai mult decât o reacţie de scurtă durată, iar bombardarea media cu astfel de mesaje ajunge în cele din urmă să genereze mai multă repulsie decât empatie. Sentimentele nu pot fi cerute, urlând în piaţa publică. Acolo se manifestă sentimentele altora, unele de frustrare, neputinţă şi acolo se strigă disperarea lipsei de sens în viaţă, însă cu siguranţă nu se poate obţine de acolo o reacţie sustenabilă a celor pasivi.
În atare măsură, singura pârghie care ne rămâne spre omul lipsit de reacţie la zbieratul compulsiv este raţiunea şi „negoţul”. Adică explicaţia raţională a avantajelor reale pe care un individ le poate dobândi dacă acţionează etic, iar acolo unde nici asta nu funcţionează, ca ultim resort, coridoarele legislative sunt cele care trebuie să ghideze comportamentul, însă ele nu trebuie să vizeze o sancţionare directă, ci una indirectă. Spre exemplu, ar fi absurd să impui vaccinarea obligatorie pentru un adult, însă ar fi foarte normal din punct de vedere social să consideri acest gest ca fiind o reacţie antisocială. În atare condiţie, dacă un individ respinge societatea, de ce ar trebui ca societatea să îl accepte?! Drept urmare, în loc să impui o vaccinare obligatorie unui adult, măsură exagerată, este absolut firesc să îi pui bariere sociale individului care nu doreşte să rămână ca parte integrantă în grupul social.
Definiţia libertăţii conform căreia „libertatea individului se termină acolo unde începe libertatea celuilalt” este atât de fadă, inaplicabilă şi confuză încât poate fi considerată inutilă. Fundamentat pe un al doilea pilon, adică pe unul etic sau raţional, individualismul şi liberalismul împreună cu el nu au nevoie de astfel de nori de fum.
În atare condiţie, apelul la un sistem etic şi raţional este net superior apelului la empatie sau alte sentimente. Logica şi raţiunea pot fi antrenate si educate mult mai eficient, cu rezultate mult mai bune şi consistente, decât obositoarea şi supraevaluata empatie, prin care nu se ajunge decât la un bocet colectiv urmat de strigăte isterice. Încrederea statului şi a societăţii în individualism a scăzut tocmai din cauza eşecului multor state de a-şi educa eficient tinerii, mizând exagerat şi nejustificat pe un soi de materialism instalat în educaţie. Ca exemplu al acestei proaste înţelegeri a educaţiei, să ne gândim la modul în care noi evaluăm succesul sistemului. Dacă un individ se angajează ca bibliotecar după terminarea studiilor iar un altul ca programator, societatea o să aibă tendinţa să considere că cel din urmă a avut parte de o educaţie mult mai bună, mult mai eficientă şi utilă. Un fapt adesea fals. Pentru a putea vedea succesul educaţiei trebuie să vezi întregul context şi capacitatea celor doi indivizi de a lua decizii minim raţionale şi etice în viaţa de zi cu zi. Abia studiile universitare şi cele de specializare ar trebui să fie orientate spre partea practică, social productivă, însă nu acolo vezi dacă cetăţenii unei ţări sunt capabili să dezvolte societatea prin comportamente individuale, ci la nivel primar, în consistenţa studiilor elementare, adică fix acolo unde societăţile aparent dezvoltate, precum cea a Statelor Unite, au cele mai mari probleme. Când populaţia unor state ca cea a SUA se comportă sau votează în mod „iraţional”, mulţi se arată surprinşi, însă performanţa lor în învăţământul superior şi eşecul învăţământului primar nu le garantează decât succesul economic şi un import masiv de elite, însă nu şi un progres social semnificativ cum poate fi observat în multe state europene. Ei bine, când apar glume despre cetăţeni inteligenţi ca indivizi şi proşti ca naţie, ar trebui în fapt să înţelegem că eşecul major este la nivelul formării în educaţie, adică exact acelaşi eşec pe care îl observăm la „tutorele nostru de peste ocean” şi de la care ne place să ne inspirăm şi să importăm modele, fără a avea însă şi capacitatea economică de a copia performanţele acestuia.
Revenind la Hayek şi la cele două drumuri pe care te poate duce individualismul, ceea ce am ţinut să subliniez este că primul, cel spre liberalism şi progres nu poate fi obţinut decât prin modelul unei educaţii clasice orientate pe ştiinţă, logică şi abstractizare, nu pe „dezvoltare emoţională”, materii inventate la comanda unor instituţii de lobby şi progresism furibund împopoţonat cu hei-rupisme de paradă. Dezvoltarea prin „aruncare la coş”, cum excelent o numea H. R. Patapievici în Dicernământul modernizării, este la fel de inutilă precum reforma economică oarbă efectuată de România la ieşirea din comunism. Cele două lucruri au în comun arderea trecutului. Primul, o ardere culturală, ceea ce duce la dispariţia instinctului de a progresa, la lipsa înţelegerii, a sensului progresului, iar cel de al doilea demonizează şi dărâmă cinci zeci de ani de construcţie, una prost făcută, e adevărat, însă din care se puteau obţine anumite beneficii, şi înlocuirea cu noul, un nou pe care nimeni nu îl înţelege şi care nu aduce beneficii decât unui grup restrâns. Nici economic şi nici cultural, alinierea nu se poate face prin arderea etapelor, aşa cum la o competiţie de maraton nu poţi lua taxiul pentru a ajunge la final, clamând apoi victoria. Uneori efortul contează, deoarece el are capacitatea de a te învăţa importanţa progresului şi te ajută să-i vezi scopul. În caz contrar, nu construieşti decât imaginea unui soi de progres, iar asta este valabil pe toate planurile: cultural, social şi economic.
În concluzie, putem înţelege de ce întreaga luptă contra individualismului şi a liberalismului clasic nu este decât o încercare de a îngropa eşecul unui sistem de învăţământ cu pretenţii de modernitate. A face din învăţământ un mecanism de propagandă sau o fabrică de rotiţe nu este nici eficient şi nici sustenabil. Pragmatismul şi productivitatea indivizilor, comportamentul etic şi lipsa discriminării nu sunt chestiuni pe care le obţii introducând materii care să le poarte denumirea, ci formând indivizi capabili să înţeleagă singuri că doar prin comportamente etice, responsabilitate şi lipsa discriminării poţi construi societăţi stabile, libere, în care preocuparea zilnice ale cetăţenilor să poată fi legată de bucuria vieţii şi nu de supravegherea neîncetată a cârmuitorilor, mai mult sau mai puţin responsabili şi calificaţi.
Drept urmare, în baza acestor argumente, consider că individualismul construit responsabil este singura soluţie pentru o societate liberă, iar ideile conform cărora individualismul este lipsit de etică sau depăşit, nu fac decât să demonstreze o lipsă de cursivitate logică. Singura critică a individualismului este faptul că progresismul şi socialismul au eşuat în demersul lor de a construi un sistem de învăţământ util, care să formeze indivizi responsabili de propriile acţiuni.
Havana 2018 – © Radu Constantinescu
Referinţe
Friedrich Hayek, Individualism and Economic Order, The University of Chicago Press, prima ediţie, 1948
Adam Smith, Teoria sentimentelor morale, Publica, 2017
Daniel Kahneman şi Amos Tversky, The psihology of preference,s Scientific American Vol. 246, No. 1 (January 1982), pp. 160-173 (14 pages) Published By: Scientific American, a division of Nature America, Inc. https://www.jstor.org/stable/24966506
Daniel Kahneman, Thinking, Fast and Slow, Penguin books Ltd, 2012
Michael Polanyi, Personal Knowledge Towards a Post-Critical Philosophy, Harper Torchbooks, 1964
Horia Roman Patapievici, Discernământul modernizării – 7 Conferinţe despre starea de fapt, Humanitas 2004
