Cuţitul japonez. Sare acul…

Motto1: „La spitalul acesta de boli sufleteşti, numărul celor care se prefac sau fac pe nebunii întrece sideral întregul teatru elizabetan.” I. D. Sîrbu

Motto2: „Or, daţi-mi voie să vă întreb, cum poate îndruma omul lucrurile, când el nu numai că nu-i în stare să întocmească un asemenea plan, chiar şi pentru un timp derizoriu de scurt, să zicem, de o mie de ani, dar nici măcar să garanteze pentru ziua de mâine a propriei lui persoane?” Mihail Bulgakov

Spectacolul de pe scena politică, chipurile parvenitismului, dar mai ales condiţia intelectualului sunt teme importante în această proză care pare când cronică inedită (la fiecare pas te ia ceva prin surprindere), când jurnal al stărilor confuze, când autodenunţ. O distopie veselă ar fi încadrarea perfectă a acestui volum. Cuţitul japonez n-are ce căuta în bucătărie, aşa cum nici scriitorul, (auto)declarat conştiinţă a societăţii, n-ar avea ce căuta pe o listă de aşteptare, pândind, ca un personaj din Kafka, uşa unei instanţe care acordă, pe criterii absurde, tot felul de premii şi recompense.

Libertatea, adevărul, cultura, dorinţa de a face bine semenilor, scopurile nobile ale artei – toate valorile sunt pervertite şi puse în slujba unui interes personal, pe cât de meschin, pe atât de necesar, la extreme, propriei statui ridicate în timpul vieţii ori supravieţuirii de pe o zi pe alta. Nimeni nu primeşte ceea ce merită, nici cei care greşesc, pedeapsă, nici cei buni, răsplată. Lumea pare încremenită într-o făţărnicie generalizată, rămasă, în plin cult al imposturii, fără arbitru moral. Ce e de făcut? Poate e momentul potrivit pentru un jaf?! Acesta este titul primei povestiri din volum – Jaful.

Un medic și un contabil, „prieteni din antichitate”, stau de vorbă două ore despre viața lor, care ar face un salt calitativ dacă jaful inofensiv pus la cale ar reuși. Operațiunea încă neclară capătă alură de „comedie neagră”, pe măsură ce sunt stabilite întâi motivele – lipsa banilor şi a demnităţii. Fiecare personaj este văzut prin ochii celuilalt. Pe Radu îl cunoaştem din relatarea lui Emil:

„Stătea în tranșee, că era fruntaș, cum i se ordonase, și tancul a trecut pe deasupra, pământul s-a surpat iar băiatul a scăpat că prin minune cu tot toracele fracturat și turtit lateral, dobândind un aspect aerodinamic, deși era de la țară, privit din față părea văzut din profil și invers, nu sunt convins că o asemenea constituție îți poate fi de ajutor în viață. În plus, Răducu l-a ținut minte pe unul care-l băgase la carceră…” (p. 16)

Accentul nu cade pe jaful în sine, care, suntem lăsaţi să bănuim, este un fiasco, ci pe momentul premeditării lui. Stând de vorbă, ei ascultă Rahmaninov. De ce? Se întreabă unul dintre personaje. Răspunde celălalt: pentru că s-a blocat acul de la pick-up.

„Auzi, da’ de ce ascultăm același Rahmaninov de două ore? mă întreabă. Sare acul. Serios? Probabil că asta s-a petrecut și-n mintea mea, într-o noapte mi-a sărit acul și mi-am imaginat că dacă vine la mine un prieten foarte bun, în care am o încredere oarbă, și-mi propune un plan infailibil de-a jefui o bancă, n-o să ezit. Și-am venit la tine. O bancă? Parcă ziceai de-un Exchange Office. Mă rog. Bun, și planul infailibil? Cine-l face? Tu sau Emil.” (p. 19)

Replicile sunt juxtapuse şi, în nebunia mărturisirilor, probabil repetate ritualic (cei doi se cunosc de mult timp), cuvintele rostite cu voce tare se așază în pagină alături de cele rostite în gând. În mod normal, confesiunea în sine este o formă de vindecare. Sindromul burnout, adăugat altor straturi de frustrări, nu poate fi calmat decât cu o terapie de şoc.

„Am obosit. Sunt frustrat. Am ajuns conferențiar și dau consultații și-acasă ca să-mi scot banii de benzină, mi-am luat un Tico la patruzeci și doi de ani la mâna a doua, după trei luni a început să tragă stânga, ceva la direcție, nu i se ridica antena, masca radiocasetofonului îmi sărea în poală la hopuri, m-am dus la service un an întreg și-am început să înțeleg exploatarea omului față de om plus invazia Coreei, în consecință am scris patru cărți de specialitate aproape pe gratis, fac gărzi, o revistă de psihiatrie cu reproduceri color, am respectat legea, întotdeauna am fost corect și sunt zile când trebuie să mă gândesc bine dacă-mi pot permite să cumpăr o sticlă de apă minerală, pentru că doi litri pe zi de Izvorul Minunilor înseamnă a zecea parte din salariu, la care se adaugă țigările, benzina, programul TV, rămân patru milioane jumătate, din care scad întreținerea, curentul, Corina, și-ajung sub zero.

Așa că de-aia atunci când mă-ntorc de la spital buimăcit, în loc să citesc o carte sau să stau c-un prosop pe față, primesc pacienți, de la cinci la șapte, depinde de situație, săptămâna trecută unul a făcut o criză și-am rămas fără perdele, acum trebuie să-mi extind consultațiile până la nouă, ca să-mi iau perdele.” (p. 18)

Radu este un bărbat în pragul epuizării. E medic. Nu-i ajung banii. Ideea lui de a jefui o bancă apare ca soluție extremă la multele probleme fără soluție cu care se confruntă. Nu are viață personală (deşi are o soţie), nu are viață. Ironie, autoironie și sarcasm, ca forme ale disperării camuflate în hazul de necaz. De fapt, în societatea aceasta kafkiană valorile sunt inversate. Cine are carte are parte doar de muncă până la epuizare. Şi de ridicol. Iată o viziune apropiată de Genopolis-ul lui I. D. Sîrbu din Adio, Europa!

„Mergem la sigur. Fără niciun risc. Nimeni nu pățește nimic, doar ne-mbogățim. Ce vorbești! Adică tu chiar vrei s-aduni o echipă de intelectuali pârliți să nenorocească… Nu nenorocim pe nimeni. M-am gândit la tine și pentru că-ți place pocherul. Și ești calm. Și scund, am completat. Da, uite cum poți s-asculți același disc de patru ore.” (p. 20)

Referirile culturale apar firesc în conversația lor. Nu e vorba numai de Rahmaninov, ci și despre Tarkovski. Pare aiuritoare referirea la filmul Călăuza, la personajele care discută abulice despre condiția umană într-o societate postapocaliptică. De fapt, nu poți să nu te întrebi dacă prietenii aceștia care se știu de-o viață nu caută, asemenea protagoniștilor filmului, împlinirea unei dorințe fundamentale, care nu e neapărat legată de valorile materiale, ci de nașterea conștiinței proprii. Impresia mea este că asta caută, de fapt, personajele acestor povestiri, o noimă a vieţii care îi epuizează, în loc să îi facă fericiţi.

Desigur, este vorba şi despre o anumită precaritate a culturii în faţa problemelor acute ale vieţii. Raftul de cărţi şi anii de studiu nu te ajută să-ţi plăteşti facturile:

„Uită-te la Călăuza. Păi l-am văzut o dată, n-am înțeles nimic, al cui e câinele, ce fac trei ciudați într-un peisaj deprimant, de ce boală suferă fetița. De ce n-o duc la spital? Cum, bă, Radule, să-mi ruineze viitorul, tocmai acum, în puterea vârstei? îl întreb. Acum avem mai mult trecut decât viitor, zice, am citit asta într-o mie de cărți. Și, chiar, la sfârșitul filmului începe să ningă? Bine, continui eu, atunci să-mi deteriorez trecutul pentru o chestie care n-are nici măcar prezent? Uită-te la mine, aproape că nu mai văd, trebuie să-mi schimb întruna ochelarii, îi scap pe jos, în supă, Ioana face o supă nemaipomenită, o să te nenorocești, va rămâne Corina pe drumuri, de pacienți ce să mai vorbesc, singuri, pe alee, cine știe ce le va mai trece prin cap sau pe unde le trece. M-a apucat de mână: Emile, nu mă lăsa. Da’ termină, bă, tu nu știi că sufăr de sindrom discordant cu halucinații, la ce-aș putea fi bun într-o spargere adevărată, și ce vrei să faci cu banii, îi dai la săraci?, c-ai pomenit de Robin Hood. N-am pomenit de niciun Robin Hood, nu dau nimic la săraci, luăm totul pentru noi. N-ai decât să iei tu, eu mă duc acasă la un fim pe TCM, poate te văd în direct cum jefuiești cabina telefonică. Și l-am ținut tot așa, Ioana mă aștepta cu ghiveciul, până la urmă s-a pleoştit, a înțeles, i-am urat noroc, m-a lăsat în pace. L-am compătimit puțin, totul era atât de bizar, după ce m-am asigurat că dispare pe scara rulantă spre toaletă m-am dus la ghișeu și-am cumpărat un bilet pentru personalul de Bârlad. Am auzit că-i un oraș foarte frumos, se vând covrigi calzi, iar în centru se înalță monumentul.” (p. 22-23)

În povestirea Disident, barba și vocea de bas îl ajută nu doar pe filosof, ci și pe scriitor să obțină burse de creație și să participe la toate discuțiile organizate de Asociația Literaților în Dubai și la Disneyland. E destul de complicat să obții totuși Premiul Comisiei Europene pentru Reziliență în Ficțiune – „se dau și bani”. E nevoie de mulți prieteni pe lista de Facebook și, foarte important, de statutul de disident.

Operațiunea de creare a imaginii publice include postarea de fotografii cu pisica, anume achiziționată, un exemplar de rasă. Vindecarea de iluzii a autorului vine odată cu discuția purtată pe Facebook cu o tânără care se declarase fan. Cu stupefacție, autorul descoperă vidul cultural în care se prăbuşise, plin de visuri de mărire, cu tot cu fanii lui – tânăra nu știa nici măcar cine este Elvis, nu auzise de Metallica, de Kierkegaard nici nu putea fi vorba. Relația autorului cu propriul public se dovedește dificilă.

„Cititorii mei erau proști. Cei mai mari fani ai mei! Mă rog, poate nu chiar proști, dar cu siguranță inculți, mi-a fost peste putință să-mi explic de ce le plăcea cum scriu când, de exemplu, nu aveau umor deloc sau aveau unul primitiv (faza cu împrumuturile îmi ilustra de fapt apetența nestăvilită pentru ironii și glume ascunse sub aparența seriozității, ar fi trebuit să-mi dau seama că este ceva în neregulă cu oamenii care nu s-au distrat deloc, ba chiar s-au supărat), iar criticii au accentuat mereu că umorul este elementul de bază al literaturii mele și se știe că-i indisolubil legat de inteligență, în vreme ce publicul meu nu trecuse mental de clasa a opta, în ce privește referințele culturale cu care mi-am împânzit destul de exagerat romanele și chiar poezia era imposibil să le înțeleagă, nu aveau de unde, nu aveau cum. Atunci, ce se întâmpla? Aveam trei sute de mii de cititori care nu înțelegeau nimic din ce scriam. Poate să fi fost chiar ăsta motivul pentru care mă plăceau?” (p. 192)

S-ar putea spune că acest volum de proză al lui Răzvan Petrescu este curajos, fiindcă transformă în personaje figuri perfect recognoscibile ale vieţii noastre politice şi sociale. Mi se pare însă că adevăratul curaj constă în demitizarea autorului, ca tipologie narativă – autorul acela care are de multe ori inteligenţă şi, uneori, şi talent, dar nu are coloană vertebrală. Autorul nu mai e un zeu, e un muritor de rând, dornic să parvină. Traficul de influenţă, intervenţiile pe lângă membrii juriilor literare, încercările de a ajunge primul pe o listă, toate se împotmolesc într-un mecanism birocratic, funcţionăresc, cu nişte costuri uriaşe – irosire de timp şi de viaţă.

A fi autor înseamnă să lupţi (la propriu) pentru premii şi avantaje obţinute pe alte criterii decât cel al valorii. Orgoliul creatorului este pus în puternic contrast cu precaritatea condiţiei sale sociale şi morale. Complexele de superioritate, spiritul de competiţie, la fel de acerb ca cel de supravieţuire, autopromovarea intensă şi ridicolă, inclusiv cu ajutorul reţelelor sociale, revendicarea de avantaje din categoria caragialescă răsplata jertfei patriotice reprezintă aspecte învederate ale mediului cultural de azi şi dintotdeauna.

Despre Răzvan Petrescu, iată câteva date din prezentarea editurii:

Răzvan Petrescu (n. 1956) a absolvit Facultatea de Medicină din București și a profesat opt ani ca medic. Din 1990, a renunțat la medicină și a lucrat la revistele Cuvântul și Amfiteatru, apoi la editurile Litera, All și Curtea Veche Publishing. La Cartea Românească i-au apărut volumele de proză scurtă Grădina de vară (1989), Eclipsa (1993), Într-o după-amiază de vineri (1997) și metajurnalul Foxtrot XX (2008). În 2013, i-a fost publicată cartea de interviuri în proză Variațiuni pe o temă de Vater-Puccini la Curtea Veche Publishing – unde i-au mai apărut un volum epistolar, Scrisori către Mihai (2014), Ursulețul lui Freud, cronici ficțional-literare (2015), și Mandarina, proză scurtă (2017). A scris două piese de teatru: Farsa (1994) și Primăvara la bufet (1995). A fost tradus în Spania, Anglia, Israel, Suedia, Germania, Bulgaria, Ucraina, Serbia, Franța și SUA.

În Cuţitul japonez, Răzvan Petrescu este un scriitor din familia lui Bulgakov şi a lui I.D. Sîrbu, prin felul în care ficţionalizează realitatea, ridiculizându-i obsesiile. Nici de Cehov nu-i departe. Prozatorul cultivă trecerile bruşte de la sensul propriu la cel figurat, într-un limbaj saturat de referiri culturale, de ironie şi autoironie. Nu ai cum să nu-i accepţi Mulţumirile, ca cititor şi iubitor de Tarkovski, dar şi în calitate de autor al acestor sărmane rânduri despre operă, cronică literară pe numele ei, citită, sper, de oameni care, dacă n-au ascultat Rahmaninov şi nu ştiu cum s-a chinuit Dickens în 1843 la Colindă, au, fără îndoială, abilitatea de a recunoaşte personajul care-şi cumpără broboadă neagră pentru ceremonia absolvirii unui master.

Las mai jos alte fragmente:

„S-a mulţumit să mă privească în tăcere în vreme ce mă apucam de treabă pe Facebook, în mai puţin de trei luni ajunsesem la cinci mii de prieteni, după ce-am sărit de zece mii n-am mai ţinut seama de numărul urmăritorilor, eram fascinat şi extrem de activ, lucram câte şapte ore pe zi şi-mi expuneam părerile în absolut orice domeniu, poza de profil mi-a făcut-o Marcela, oamenii mă felicitau cu orice prilej, dar şi mai abitir atunci când postam fotografii cu mine şi familia, inclusiv câinele, incredibil câţi iubitori de animale sunt la noi, totuşi am observat că pisicile sunt mai îndrăgite, aşa că mi-am luat şi eu una, o Norvegiană de Pădure, şi-am pozat-o zi şi noapte, băieţii mi-au făcut fotografii când dădeam la o parte zăpada din faţa casei cu lopata, o doamnă a pus emoticonul care plânge scriind nu se poate aşa ceva, un geniu la lopată, unde-a ajuns ţara asta, am urcat sute de poze făcute pe la diferite ambasade, la cimitir, ne duceam toţi patru la înmormântările săracilor la care nu venea nimeni, la birou, cu tâmpla sprijinită în palma dreaptă, privind în sus spre cerul înmiresmat de aprilie, privind spre stânga la porumbel, privind în obiectiv, alergând într-un suflet la spital pentru a ne fotografia lângă o femeie care-şi rupsese piciorul pe trecerea de pietoni, şi tot aşa, la nesfârşit.” (pp. 188-189)

„În primul rând vreau să le mulţumesc primilor mei cititori, ale căror adnotări, susţinere şi înţelegere plină de compasiune au contribuit decisiv la apariţia acestei cărţi: casieriţelor de la Kaufland şi vecinilor – le-am citit fiecare povestire de la cap la coadă ori de câte ori operam o modificare necesară muzicalităţii textului, de exemplu, când scoteam ori puneam o virgulă, lectura avea loc întotdeauna la ora prânzului pentru a le testa bunătatea inimii şi capacitatea de-a renunţa la tocăniţă, de cele mai multe ori se răcea însă ei ascultau fermecaţi; fiului meu legitim, pentru că s-a apucat să urmeze şi o a doua facultate numai ca să-mi facă-n ciudă – normal că m-a iritat, iar iritarea m-a îmboldit să mă apuc de lucru; fiicei şi celor doi fii nelegitimi, pentru nesfârşita lor răbdare şi sprijinul emoţional de care-au dat dovadă în ciuda distanţei, toţi trei fiind stabiliţi în Paraguay, cititul s-a petrecut pe Skype şi, cum legătura n-a fost niciodată foarte bună, eram nevoit să-l reiau de multe ori; mamei, deoarece încrederea ei în mine, deşi cam nejustificată, m-a ajutat să înaintez ori de câte ori aveam senzaţia că nu voi ajunge nicăieri, dar am izbândit după ce mi-a promis un triciclu cu motor dacă termin o carte nouă, am terminat-o şi-acum pot participa la concursurile de viteză din sectorul 3, e roşu – culoarea explică de ce mi-a încurajat imaginaţia încă din copilărie şi n-a încetat să creadă în ea nici măcar acum, la cei 62 de ani ai ei; soţiei, fiindcă imediat după ce m-am apucat de scris a început să cânte arii celebre din opere ruseşti şi să meargă la cursuri de olărit.” (pp. 197)

„Timpul trecea, cum se spune, cu toate că-n realitate nu trece deloc, e static, vertical şi definitiv.” (p. 1015)

„Ne-am îmbrăţişat strâns, el mi-a urat mult noroc cu un tremur în glas, şi a plecat. Imediat după asta am tras storurile în încăperi, am prins peste ele-n cuie toate covoarele, mi-am verificat cuţitul de bucătărie japonez şi bătătorul de şniţele, am coborât iute ca să iau de la farmacia de lângă scara blocului două baxuri cu amfetamine, m-am apucat să-nghit câte-o pilulă la trei ore ca să fiu sigur că nu adorm inopinat şi m-am aşezat în colţul cel mai îndepărtat de intrare. Am scos televizorul din priză, pâlpâitul ecranului m-ar fi dat de gol, am oprit aparatura stereo, muzica m-ar fi trădat, şi-am început să aştept următoarea indemnizație.” (p. 86)

Cuţitul japonez de Răzvan Petrescu