Labirintul

Motto: „Singurul nostru adevăr este un adevărat narativ, istoriile pe care ni le spunem unii altora şi nouă înşine – istorii pe care le recategorisim şi rafinăm continuu. Această subiectivitate face parte din însăşi natura memoriei şi rezultă din baza ei şi mecanismele noastre cerebrale.” Oliver Sacks, Fluviul conştiinţei

Totul este frumos în cartea asta – frumos cu sensul de plăcut la citire, interesant – în autenticitatea căreia intri, reuşind, uneori, să te gândeşti la personaj, aşa cum te-ai gândi la tine.

Să începem cu cele două secvenţe alese ca motto. Ambele au legătură cu J.L. Borges. Putem bănui că alegerea aceasta se datorează faptului că în opera scriitorului argentinian există, ca metafore fundamentale, atât imaginea oglinzii, cât şi cea a labirintului. Burhan Sönmez creează un personaj care trăieşte, asemenea unui om care şi-a pierdut vederea, fără să aibă percepţia propriei fiinţe, într-un labirint al propriei memorii.

„N-ai nevoie decât de două oglinzi puse faţă în faţă ca să construieşti un labirint.”

J.L. Borges, Şapte nopţi

„Nu omul descoperă cuvântul, ci cuvântul vine şi îl găseşte pe el.”

Discursul pastorului Montmollin la înmormântarea lui J.L. Borges

Subiectul romanului este cel al pierderii totale a memoriei, în urma unui accident. Scrierea la persoana I este ideală pentru a analiza, din interiorul fiinţei, o fatalitate – memoria omului este imperfectă, toţi uităm bucăţi mai mici sau mai mare din propria viaţă, felii întregi dintr-o existenţă care nu e un tort, dar e, uneori, un talmeş-balmeş, trăit de pe o zi pe alta, fără viitor şi, mai ales, fără trecut.

În mod repetat, i se cere lui Boratin să spună ce vede şi, în mod repetat, ca şi când nu ar fi înţeles întrebarea, Boratin spune că vede o oglindă. Răspunsul lui arată că în oglinda aceea, Boratin nu-şi vede propriul chip, vede doar oglinda goală, nu şi trăsăturile propriei feţe. El este purtătorul unui chip pe care nu-l poate recunoaşte ca fiind al său. Boratin are 28 de ani şi este cântăreţ de jazz şi compozitor, liderul unei trupe.

„Ciudat, i-a spus doctoriţei, vă ocupaţi de mine mai mult decât eu însumi. Asta e meseria mea, i-a răspuns femeia. Faptul că v-aţi pierdut memoria ar putea părea înfricoşător, domnule Boratin, dar situaţia dumneavoastră este relativ bună. Cel puţin vă cunoaştem identitatea şi adresa din cardurile pe care le aveaţi în portofel. Chiar dacă nu vă amintiţi, acestea fac parte din dumneavoastră, la fel ca tatuajul de pe spate despre care nu ştiţi unde şi de ce l-aţi făcut. Deţineţi lucruri cărora acum nu le puteţi da niciun sens, dar cu care veţi deveni un întreg, cu timpul. Indiferent de trecutul dumneavoastră, poate că aţi dorit să scăpaţi de o latură a acestei lumi apăsătoare. Aţi îndrăznit, chiar aţi reuşit. V-aţi atins obiectivul, într-un mod neaşteptat. Aţi sărit de pe Podul Bosfor… De acum încolo vă veţi trasa mai bine drumul în viaţă. Doamna doctor, pe lângă medicamente, le oferiţi tuturor pacienţilor dumneavoastră asemenea speranţe? Atunci explicaţi-mi un lucru: mintea mea, care nu conţine nici măcar un cuvânt despre mine, e plină cu tot felul de alte informaţii. Cunosc numele filosofilor antici, culorile echipelor de fotbal, cuvintele primului astronaut ajuns pe lună. În vocabularul meu nu văd nicio urmă a mea, nu-mi amintesc nici măcar numele meu. Dumneavoastră mi-aţi spus acel nume, iar eu l-am primit.” (pp. 12-13)

Ajutat de prieteni, Beck şi Hayala, Boratin, care nu-şi recunoaşte, când aude un cântec înregistrat, propria voce, va începe reconstituirea trecutului său. La un moment dat, o convinsese pe Hayla să rămână în trupă, să nu plece; pe un alt prieten îl ajutase să treacă peste depresie şi peste gândurile de suicid; plătise studiile, un fel de bursă, unei fete sărace din cartier. Este asaltat de informaţii care-l bulversează.

Ca la Shakespeare, ca la Ibsen, trecutul îl ajunge din urmă, obosindu-l peste măsură. Nu poate afla totul, nu e cu putinţă, iar în privirea pe care o întoarce necontenit spre trecut se citeşte o teamă. Se uită în jur, la oamenii care îl recunosc şi, înainte de a-i auzi vorbind, îi priveşte în ochi, căutând un semn al felului în care el se purtase cu aceştia cândva: fusese om cumsecade sau fusese un ticălos?! Uneori, Boratin se simte stânjenit, umilit, alteori e doar curios să audă cum apărea el, cel din urmă cu câteva zile, în ochii prietenilor, a tinerilor din trupă:

„Tu, spune ea, vorbeai aşa, la extreme, şi în legătură cu muzica, spuneai lucruri la care nimeni nu s-ar fi gândit. E bine că nu ţi-ai pierdut acest obicei. În timpul probelor ne opreai în mijlocul unei melodii şi ne povesteai pe larg de ce ritmul de acolo trebuie schimbat. Ne vorbeai despre suspinele sclavilor din America de Nord, despre înjurăturile cerşetorilor din Istanbul şi despre emoţiile tânărului îndrăgostit. Ne dădeai citate din cărţi. Ne povesteai, ţinând tempoul, de unde provine spiritul muzicii noastre şi cum se va înălţa spre cer. Noi ne lăsam instrumentele şi ne ghemuiam într-un colţ ca să-ţi ascultăm discursul, care ştiam că se va lungi.” (p. 118)

Unele pasaje au frumuseţe de poezie. Adună imagini care se derulează, impregnate cum sunt cu stări diverse, mai ales dintre cele neliniştitoare. Apele unei oglinzi sunt la fel de adânci ca cele ale unui ocean, şi la fel de cuprinzătoare, de fapt, sunt infinite:

„Stau în faţa oglinzii. Unul doi, trei, mult. Se zice că în triburile vechi oamenii numărau până la trei, tot ce depăşea trei era mult. Pentru mine totul este mult, nu pot să-mi fac faţă nici măcar mie însumi şi imaginii mele oglindite. Iau oglinda din perete. O scot din cui şi o pun cu grijă jos. Înălţimea oglinzii este aproape cât a mea. Este grea. Prăfuită. A început să i se cureţe luciul. Gravurile de nuc ale ramei s-au înnegrit. Ramurile de trandafiri împletite pe gravuri înconjoară oglinda cât e ea de înaltă. Mă gândesc unde să pun oglinda. Aş putea să o pun sub pat ori în spatele dulapului. Într-un loc în care să nu se vadă. Aş putea să scap de ea. Memoria oglinzii este infinită. Absoarbe tot ce vede. Păstrează starea mea veche, pe mine gol, pe mine când dorm. Nici măcar eu nu ştiu cum sunt când dorm, dar oglinda ştie. Nu doarme deloc. Poate că şi ea mă crede oglindă. Aşteaptă.” (p. 164)

O asemenea frumuseţe poetico-narativă au şi micronaraţiunile inserate, ca nişte pilde, în monologul personajului. Un bătrân ceasornicar îi spune lui Boratin care sunt cele trei mari invenţii ale omenirii, aşa cum le ştie şi el de la bunicul său. Mai întâi, ceasul – „datorită ceasului, în locul naşterii şi al morţii ajunseserăm să cunoaştem sensul clipei actuale”. Apoi oglinda – ridicată la rang de invenţie pentru că bunicul ceasornicarului îşi văzuse pentru prima dată aleasa inimii într-un magazin de oglinzi, unde fata picta desene pe suprafaţa fragilă, un fel de rame. În fine, ceasornicarul nu şi-a mai amintit a treia invenţie a omenirii şi de aceea l-a invitat pe Boratin să-l mai viziteze – „Bătrâneţea, omul uită pentru o clipă şi ceea ce ştie.” (p. 86)

Poate că nu e bine să porţi în cap, zile la rând, ceva ce s-a întâmplat de mult, spune o altă micronaraţiune:

„În povestea băcanului, un bărbat bătrân şi unul tânăr mergeau pe o câmpie. La marginea unui râu, dăduseră peste o bătrână care căuta un loc mai puţin adânc ca să treacă pe malul celălalt. Tânărul o ajută pe femeie, o luă în spinare şi o trecu pe celălalt mal. Bătrânului nu îi plăcu acest gest, spunându-i că în credinţa noastră e interzis să te atingi de femei. Zile întregi, la fiecare popas, bătrânul repetă aceleaşi vorbe, vorbind despre păcatul de a atinge o femeie. Într-un final, tânărul nu mai rezistă şi îi spuse, eu am cărat-o pe această femeie cu zile în urmă şi am lăsat-o acolo, tu de ce o porţi încă pe cap?” (p. 80)

Deşi din câte află despre sine de la ceilalţi reiese că nu a fost un om rău, dimpotrivă, pe Boratin nu-l mai interesează trecutul, de care începe, literalmente, să fugă – se ascunde în mulţime, ca să nu fie zărit de băcan, fiindcă omul obişnuia să îi spună o poveste despre celălalt Boratin; nu vrea să o vadă pe Susan, fosta iubită, abia sosită din Germania, femeia despre care nu-şi aminteşte nimic şi de la care nu vrea să mai afle nimic.

„Nu spune nimic, sunt de părere că în fiecare vorbă a ta există un secret. Mă derutezi. Mă străduiesc zi şi noapte să dezvălui secretul din vorbele tale şi ajung tot într-o galerie întunecată, în cele din urmă. Nu merge aşa, Bek, găseşte-mi o altă cale. Ai încercat să mă duci în trecut, nu a fost de folos, de data aceasta, încearcă să mă îndepărtezi de acolo. Du-mă undeva unde trecutul nu ajunge.” (p. 190)

De la sora lui, Boratin află despre o bătrână care ţinea la el, în copilărie. Memoria Bunicii Koki slăbise, dar faptul că îşi pierduse amintirile nu îi afectase şi sentimentele, continuase să îl iubească – „Omul nu iubeşte cu mintea, iubeşte cu inima.” (p. 176) Pare imposibil să fii iubit de cineva care nu-şi aminteşte de existenţa ta, dar lui Boratin îi face bine acest gând.

Singura persoană la care vrea să ajungă pentru a-i cere să îi spună câte ceva despre el este sora lui, rămasă într-un sat în care Boratin, cântăreţul de jazz, nu a mai ajuns de mulţi ani. Cu stupoare, ajuns la faţa locului, află Boratin că până şi gara locală din care lua trenul către satul acela de baştină s-a desfiinţat, Gara Haydarpaşa. Lumea se schimbase fără ca el să bage de seamă:

„Am rămas aici. Alo, Boratin, unde eşti? Unde sunt eu? Mi s-a spus că m-am născut din mare sau aşa am înţeles eu cele spuse când am deschis ochii la spital. Acum mă aflu lângă acea mare. Eu, spun, sunt în gară. Ce gară? Gara Haydarpaşa, răspund.” (p. 204)

Câteva date despre autor găsim în prezentarea editurii:

Burhan Sönmez (n. 1965) a studiat Dreptul la Istanbul, unde a și profesat o vreme ca avocat. A colaborat la mai multe reviste și ziare, cu articole pe teme culturale și politice. A fost membru al Societății pentru Drepturile Omului (IHD) și fondator al Fundației pentru Cercetare Sociala, Cultura și Arta (TAKSAV). În 1996 a fost grav rănit în timpul unui asalt al poliției turce și s-a refugiat pentru o perioada mai lungă în Marea Britanie. În 2009 i-a apărut primul roman, Kuzey (Miazanoapte), urmat în 2011 de Masumlar (Păcate și inocenți). Cel de-al treilea roman al său, Istanbul Istanbul, a fost publicat în 2015. Labirint, cel de-al patrulea roman, a fost publicat în același an. În prezent, Burhan Sönmez își împarte viața între Cambridge și Istanbul.

Recomandarea mea este ca acest roman minunat al lui Burhan Sönmez să fie citit în paralel cu un capitol din Fluviul conştiinţei, cartea lui Oliver Sacks. Se pare că suntem ceea ce ne amintim (şi putem povesti) despre noi. Dar suntem şi ceea ce îşi amintesc alţii despre noi. Amintirile se nasc la graniţa dintre proiecţiile noastre şi ale celorlalţi, ca rod al mai multor minţi: „Amintirea se naşte nu numai din experienţă, ci şi din raporturile dintre multe minţi.”, arată Oliver Sacks în Fluviul conştiinţei.

Capitolul Imperfecţiunea memoriei atrage atenţia asupra altui aspect pe care îl regăsim în roman. Singura modalitate de a verifica adevărul a ceea ce ne amintim este validarea primită de la ceilalţi, o verificare din exterior. Altfel, este destul de greu să spunem cine suntem şi, mai ales, cum am fost cândva.

Las mai jos alte fragmente:

„Frumuseţea e mai atrăgătoare decât bunătatea.” (p. 102)

„Îmi este frică de trecutul meu. Nu ştiu ce poate ieşi din el.” (p. 121)

„Unul este limbajul pe care omul îl foloseşte cu cei de afară, altul este limbajul cu care omul vorbeşte cu sine însuşi. Limbajul poate fi blând faţă de el, dar brutal faţă de alţii. Limbajul care poartă compasiune faţă de el poate fi crud faţă de ceilalţi. (p. 165)

„Mai întâi de toate, omul trebuie să se familiarizeze nu cu alţi oameni, ci cu lucrurile, trebuie să-şi găsească un loc printre ele.” (p. 16)

„Ceea ce face frumoasă o carte, spune anticarul, este unicitatea sentimentului pe care nu-l mai găseşti la nicio alta. De aceea nu poţi compara cărţile frumoase între ele. În timp ce anticarul începe să citească prima pagină pentru a nu-i face să aştepte prea mult, tinerii privesc cartea îndeaproape, cu uimirea de a ajunge la un secret care nu-i este dat nimănui. Umerii lor sunt aduşi, capetele aplecate. Uită de lumea exterioară de parcă şi-au văzut propria reflexie în apă. Părul lor parcă mai are un pic şi atinge suprafaţa unei ape invizibile. Auziseră că la început a fost cuvântul, acum, din vocea anticarului aud şi că la sfârşit va rămâne tot cuvântul. Viaţa înseamnă să înţelegi cuvântul.” (p. 36)

„Ştii, eu nu mi-am amintit multe dintre cele povestite de el, iar el nu şi-a amintit multe dintre cele povestite de mine. Trăiserăm trecutul împreună, dar amândoi îl priveam dintr-o altă perspectivă, vedeam lucruri diferite.” (p. 173)

„Când omul are un trecut nu prea se gândeşte la el, însă când îl pierde, nu mai reuşeşete să şi-l scoată din minte.” (p. 75)

„Ascultăm amintirile altora, le comparăm cu ceea ce ştim noi şi, de multe ori, constatăm că în mintea noastră sunt lacune şi erori.” (p. 43)

„Ce fel de om sunt eu, mai bine zis, ce fel de om eram?” (p. 55)

„Se întâmplă ca Dumnezeu să te ajute? întreb eu. Da, îmi răspunde. Cum? întreb eu. Iată, te trimite pe tine, spune el. Îşi mângâie barba. Eu nu am barbă, spun eu. Uneori te trimite fără barbă, uneori cu barbă, uneori bătrân, alteori tânăr, uneori sub înfăţişarea unei femei, alteori sub înfăţişarea unui bărbat. Dar pe cei care îţi fac rău cine îi trimite? întreb eu. Îşi mângâie barba. Îi trimite nerecunoscătorul acela care ar atrebui să-mi fie frate, spune el. De ce? întreb eu. Ca să faci rău nu ai nevoie de un motiv, răspunde el. După părerea ta, eu cred în Dumnezeu? întreb eu. Tu nu ştii dacă crezi sau nu? răspunde el. Nu ştiu, spun. Îşi mângâie barba. Eşti un om bun, spune el, nu este important dacă crezi sau nu. Sper să ai drepatte, zic eu. Ştii, spune el, la începuturi, Dumnezeu avea un lucru de încredinţat. L-a oferit cerurilor şi munţilor. Ei au ezitat, le-a fost teamă să-şi ia o astfel de răspundere. Omul s-a oferit singur să-i fie încredinţat acel lucru. Adevărul este că omul era încă de pe atunci neştiutor, crud. Şi-a asumat o răspundere pe care nu o putea duce. A minţit. A ucis. A transformat lumea într-un loc plin de chin şi suferinţă. La sfârşit, a uitat de lucrul care i se încredinţase. Acum nu mai ştim cine poartă acel lucru încredinţat. Poate că tu eşti cel care îl poartă.” (p. 152)

Labirint de Burhan Sönmez