Basme suedeze. Prinţi, prinţese, troli şi vrăjitoare

Motto: „acei munţi făuriţi de Urieşi după chipul şi asemănarea lor, la începuturile Basmului Străvechi, încă mai musteau de seva Pădurii Nesfârşite căreia îi luaseră locul.” Adina Popescu

Mărturisesc că nu mă aşteptam să-mi placă atât de mult cartea aceasta de basme suedeze. Poate că, în afară de linia luminoasă a acţiunii şi de ritmul susţinut al aventurilor (sunt multe călătorii de făcut!), rolul cel mai important în apropierea de o carte îl joacă traducerea, excelentă aici. Limbajul este viu, nici poetic în exces, nici lipsit de varietate stilistică, îngăduind cititorului de orice vârstă accesul la tărâmul unde visul oricărui trol mai mic se poate împlini. Trolii sunt, până la urmă, fascinanţi, deşi sunt şi cam urâţei.

Indiferent de zona din care provin, basmele sunt viaţă concentrată. Finalul pare fericit, aceasta este regula generală, însă nu se întâmplă mereu să se termine totul cu bine, nu pentru toată lumea – trolii, de pildă, intră în categoria personajelor pedepsite pentru cele mai diverse păcate, cel mai important fiind acela că stau în calea fericirii prinţilor şi a prinţeselor. Acţiunea este plasată în timpuri mitice, convenţie a basmului:

„Toate acestea s-au petrecut cu mult, mult timp în urmă, pe când în munții întunecați și prin pădurile mari și sumbre nu trăiau decât trolii. În fiecare crăpătură găseai câte un trol bătrân, care locuia în vreo peșteră sau în vreo scorbură de sub rădăcinile ca niște șerpi ale copacilor uriași. Unii troli locuiau singuri; alții aveau soție și copil. Erau troli mari și troli mici și, firește, cei mari se credeau superiori celor mici.” (p. 47)

O astfel de epocă a miturilor destrămate de trecerea timpului şi de roata civilizaţiilor apare descrisă și în cartea Adinei Popescu, O istorie secretă a Țării Vampirilor. Pricoliciul este un fel de trol mai mic, făptură de interval, căci nu e cu totul nici din lumea oamenilor, nici din cea a himerelor. Misiunea lui de supravieţuitor este să reînvie era uriașilor de piatră, punând în lumină urzeala de basm a lumilor pe care le cutreieră. Măcinat de apă și de vânt, relieful muntos ia forme stranii, care amintesc de ființe supranaturale, apărute odată cu lumea. Un cititor cu experienţă îşi va aminti motivul munţilor-zei întâlniţi în călătoria văratică, prima şi ultima, făcută împreună cu Tatăl şi cu întreaga familie şi în Hronicul şi cântecul vârstelor, L. Blaga. Dar să comparăm lumea trolilor suedezi cu lumea Urieşilor:

„Cu multă vreme în urmă, Urieşii fuseseră alungaţi de pe Tărâmul Nostru, însă nici Dincolo nu se puteau duce. Ei nu erau nici oameni, nici făpturi de basm, aşa că rămăseseră să trăiască stingheri, undeva între cele două lumi, iar poveştile le erau atât de strâns legate de munţii ce le purtau numele, încât aproape că nu se mai deosebeau de aceştia. De multe ori, drumeţii care se aventurau spre piscuri nici nu-şi mai dădeau seama dacă se căţăraseră pe un pinten de stâncă sau pe călcâiul vreunui urieş împietrit.” (p. 118, Adina Popescu, O istorie secretă a Ţării Vampirilor)

Trolii suferă și ei din diverse motive, și se dovedește că au nevoie de ajutor, așa cum se întâmplă în povestea Călătoria trolului. Peder Lars, un tânăr bun de însurătoare, merge la târg să își cumpere haină frumoasă anume pentru a merge în pețit. Nu e om bogat, ca aleasa inimii sale, dar e bun la suflet, căci se oprește din drumul său, riscând să întârzie la ceremonia alegerii mirelui. Peder o ajută pe o vrăjitoare trol. I se face milă de ea, că prea era urâtă din calea-afară şi învederat chinuită de durere. Remarcăm situaţia paradoxală – un personaj considerat rău, prin esenţa sa, cere omului să îi facă un bine:

„Femeia înalță capul, fixându-l cu privirea. Băiatul nu mai văzuse nicicând un chip atât de urât și de răutăcios ca al ei. Ochii ei mici ca niște boabe de piper erau aproape complet ascunși în spatele părului încâlcit. Nasul ei semăna cu un morcov, iar buzele-i erau maronii, precum coaja de pâine.

— Vrei să-mi faci un bine? îl întreabă ea. Am să te răsplătesc pentru eforturile tale.

— Ce trebuie să fac? se interesă Peder Lars.

Femeia îi povesti că se rănise la un picior în timp ce se plimba prin pădure și șchiopătase până aici pentru că în pădurea vecină, alături de o cărare ce urca pe un deal, creșteau șapte pini. Cu puțină rășină luată de la fiecare dintre ei, cu care să-și ungă rană, ar putea face durerea să dispară îndată. Însă, înainte de a se îndepărta prea mult de pădure, leșinase și zăcuse aici, lipsită de orice ajutor. Avea mare nevoie de cineva care să-i aducă rășina din pădure. În schimb, va avea grijă ca acela să fie bine răsplătit pentru eforturile lui. Până atunci, cinci oameni acceptaseră deja moneda de aur promițând să o ajute, dar probabil că s-au bucurat de bani, apucând-o pe un alt drum spre casă, căci ea nu-l mai revăzuse pe niciunul dintre ei, cu toate că rămăsese în șanț, așteptând încă din dimineața aceea, devreme. Scoase sub ochii lui Peder Lars o monedă care strălucea cu putere, zicând că i-o va da dacă se va duce să-i aducă rășina. Băiatul se dădu un pas înapoi.

— Cine ești tu, care pari așa de rea și ai atâtea monede de aur?

Femeia se văită și începu să-și frece piciorul.

— Ah, cât mă doare! Iar mama mea rătăcește prin pădure căutându-mă și strigându-mă. Ascultă… O auzi?

— Nu, nu aud nimic, răspunse Peder Lars.

Însă atunci femeia se prinse de coama calului său, se ridică și își puse mâna la urechea băiatului, ca o pâlnie. Acum el auzea pe cineva cântând în adâncul pădurii:

Unde ești, fiică frumoasă și dulce?

Pe tine te caut și pretutindeni m-aș duce.

Peder Lars nu se putu abține să nu râdă, pentru că lui nu i se părea că frumoasă și dulce i se potriveau ființei urâte dinaintea lui.” (pp. 67-68)

Traiul greu îi împinge pe troli să le facă rău altora. Psihologii spun acelaşi lucru despre nefericirea care-i face pe oameni să devină fiinţe asociale, să capete fire de mizantrop. În basmul Mama-trol. Spălătoreasa regală este surprinsă această condiţie precară a personajului de interval, nevoit să supravieţuiască asaltului altei civilizaţii. S-ar spune că viaţa trolilor a rămas la nevoile primare – hrană, siguranţă, adăpost:

„Viaţa trolilor în Pădurea cea Mare devenea tot mai neplăcută, căci oamenii invadau aceste ţinuturi ale lor tot mai des. Când tata-trol era mai tânăr, nu se găsea nici măcar o colibă pe o distanţă de treizeci de mile, însă acum fuseseră tăiaţi copaci pentru a se construi căsuţe una după alta, iar oamenii, pe rând, curăţaseră pădurea şi pământul. Cu cât se apropiau mai mult de teritoriile trolilor, cu atât deveneau mai îndrăzneţi. Orice trol bătrân şi cinstit s-ar fi înfuriat să audă cum sunt tăiaţi cu fierăstrăul toţi copacii aceia, să vadă fumul înălţându-se de la vetrele în care ardeau cărbuni şi să simtă mirosul de şuncă prăjită şi de cafea venind dinspre acele căsuţe. În taină, mamei-trol îi plăcea mirosul cafelei, dar tot spunea bleah de fiecare dată când tata-trol aducea vorba despre asta. Noaptea, se strecura afară să inspire mirosul de cafea şi de şuncă şi să arunce o privire prin ferestrele micuţelor case, pentru a vedea ce făceau oamenii.

Mâncarea devenea şi ea tot mai greu de găsit pentru troli. În zilele de demult, pădurea şi munţii erau plini de lupi, de urşi şi de vulpi, iar trolii se ospătau în fiecare zi cu jambon de urs, cotlete de lup şi supă din coadă de vulpe. Acum, însă, animalele din pădure se împuţinau văzând cu ochii. Capcane şi diferite curse fuseseră pregătite pentru ele; însăşi mama-trol fusese prinsă într-una pentru vulpi şi aproape că-şi pierduse coada. Asta se întâmplase nu cu mult timp în urmă, pe când privea pe furiş la o stână, căutând ceva bun de mâncat pentru micul dejun. Cu astfel de primejdii prin jur, nici nu era de mirare că animalele sălbatice renunţaseră şi se mutaseră departe de locurile acelea.” (pp. 156-157)

Mama-trol şi fiul ei, rămânând singurii din neam în acest ţinut luat în stăpânire de oameni, sunt nevoiţi să intre în slujba unei Regine. Mama-trol spală rufe şi le face de un alb sclipitor, folosindu-se de un pic de praf magic. Drulle, fiul ei, duce hăinuţele înapoi, la palat, rostind o vrajă, ca să nu se observe că nu ieşeau la număr. Trolii opreau, hoţeşte, pentru ei, cu gândul la un moştenitor-trol, câte o rochiţă de mătase, cea mai frumoasă din toate. Ce e frumos şi trolilor le place. Hoţia iese la iveală şi trolii sunt alungaţi, dar în privirea lor rămâne o sclipire, ca aceea a hăinuţelor frumoase, strălucitor de albe, plimbate între spălătoria improvizată într-o colibă şi palatul regal.

Coțofana cu sare pe coadă este o poveste despre destoinicie. Nu ai nevoie de nimeni ca să-ți împlinească dorințele. Le poţi împlini singur, prin propriile puteri.

Dag, Daga și Trol-Zburător de pe Muntele Cerului ilustrează dragostea de frate. Daga primește ajutor, prin intermediul elementelor magice – o rochie albă, brățări prețioase și o coroană de aur – pentru a răspunde cerințele trolilor, fiinţe remarcabile, în general, prin urâțenie, un pic mai multă răutate și destul de multă naivitate.

Prințesa Lebădă învață graiul oamenilor și, prin frumusețea ei, fură inimile tuturor. Iată o poveste de dragoste, a cărei tristețe se atenuează la gândul că există fiinţe care aparțin altor lumi inaccesibile muritorilor de rând, printr-o rânduire a destinului:

„Durerea lui era de nemăsurat, și o așteptă necontenit săptămâni și luni de-a rândul. Dar cu timpul se resemnă. Nimeni nu poate să plângă o viață întreagă și stăpânul Olof era un bărbat tânăr care dorea să trăiască și nu să jelescă până la moarte. După câțiva ani, urmă sfatul mamei sale și se căsători cu o fată tânără și frumoasă, de viță nobilă, care-l bucură peste măsură. Însă uneori i se mai întâmpla să stea cufundat în gânduri, tăcut, în special toamna, cam în jurul perioadei în care păsările migratoare zburau spre țările calde. Când vedea lebede plutind pe deasupra dealurilor, îndreptându-se spre mare, suspina și zicea:

— Uite cum zboară lebedele! Mă întreb unde este cu adevărat casa lor.” (p. 46)

Mitologia diferă, aparent, de la un popor la altul. La o privire mai atentă, făpturile fantastice ale imaginarului colectiv au doar denumiri diferite, rămânând în esență împărțite în categoriile clasice – binele și răul. Dimensiunea morală este importantă în construirea acestor personaje a căror simplitate le face accesibile oricărei vârste. Fiind purtătoare de virtuți ca toate personajele de basm, trolii, vrăjitoarele, prinții și prințesele întruchipează dorința oamenilor obișnuiți, cu slăbiciunile și calitățile lor, de a trăi fericiți până la adânci bătrâneţi.

Iată o carte încântătoare, dacă sunteţi plecat, ca un trol mititel, în căutarea vreuneia.

Prinţi, prinţese, troli şi vrăjitoare. Basme suedeze