Cartea lui Cristian Iftode, Viața bună. O introducere în etică este una de filosofie practică, a cărei punct de plecare este cel mai simplu redat prin inserarea verbului a fi între cele două cuvinte: „Filosofia este practică de viață pe deplin asumată” (p.27), adică „se interesează în mod direct de problemele vieții de zi cu zi și de ameliorarea vieții umane”(p.26). Din acest motiv, am presupus că lucrarea mi se adresează inclusiv mie și, astfel, am îndrăznit să și vorbesc despre ea fără să-mi fie frică că intru, neînarmată, pe un câmp de luptă necunoscut; așadar, ca o simplă persoană care caută un sprijin pragmatic în filosofie.
Am descoperit însă două niveluri de desfășurare a subiectului: unul care răspunde direct cerinței practice de a propune un anume stil de viață și pentru care este reprezentativ titlul de Viața bună, și altul descriptiv, care trece în revistă cele mai cunoscute teorii etice – deontologică, utilitaristă (consecințialistă) și etica virtuții (aretologia) – și care justifică subtitlul O introducere în etică. Cele două niveluri nu sunt separate în structura cărții, ci împletite cum nu se poate mai firesc: recomandarea unei teorii a vieții bune prin critica celorlalte, fără însă a pierde din vedere virtuțile teoriilor respinse.
Totodată, teoria recomandată nu este pur și simplu preluată în forma sa pură, ci transformată și ajustată contextului actual. Avem, așadar, de-a face cu o viziune inedită asupra vieții bune, care pornește de la etica antică a virtuții și, încrucișând-o cu existențialismul postmodern, propune o teorie etico-estetică a existenței. O imagine metaforică a transformării oferă coperta cărții, pe care e ilustrat cercul venerat de antici (reprezentare a existenței virtuoase – întregi și complete) metamorfozându-se în triunghiul vieții bune, ale cărui laturi autorul consideră că sunt libertatea, autenticitatea și fericirea. Trebuie menționat, în acest context, că cele trei componente ale vieții bune sunt scuturate de interpretarea lor (hiper)individualistă în vogă.
Astfel, libertatea, așa cum o vede Cristian Iftode, este o trecere de la dimensiunea „negativă” de respingere a disciplinei impuse de alții la cea „pozitivă” de autodisciplinare în asumarea unei conduite de viață. Este respinsă, de asemenea, autosuficiența care se bazează pe o înțelegere pop a autenticității „ca spontaneitate neinhibată și neantrenată” (p.114) în schimbul unei autenticități care presupune uniunea dintre pasiune și angajament, adică a unui produs al influențelor externe internalizate prin travaliu etic, opus unuia ce poate fi „descoperit” în interiorul subiectului. Fericirea, în același timp, nu se rezumă la bunăstarea materială, sănătatea fizică și securitatea socială, ci este, mai degrabă, o împlinire care vine din comuniunea dintre concentrarea asupra prezentului și proiectivitate.
Autodisciplină, angajament, proiectivitate… sunt termeni care se regăsesc și în etica antică a virtuții, etică care se concentrează pe răspunsul la întrebarea „Ce fel de persoană vreau să fiu?” și încorporează trei elemente de bază: 1) omul așa cum este el, adică cel dat de natură, cu calitățile și neajunsurile înnăscute, asupra cărora se acționează printr-un 2) travaliu asumat, adică prin disciplina zilnică în scopul desăvârșirii personale, asumate în virtutea unei 3) teleologii, a unui scop final (seninătatea, libertatea, fericirea, etc.):
„Acesta reprezintă orizontul eticii virtuții, a cărei formă exemplară o regăsim la Aristotel: moralitatea are a face nu cu simpla corectitudine, ci cu desăvârșirea personală sinonimă cu formarea unor virtuți ale caracterului, adică a unor deprinderi stabile (habitus-uri) care să reflecte excelența morală și să fie condiții indispensabile pentru a duce o viață bună și a accede la fericirea autentic umană” (p.143).
Spre deosebire de morala antică, teoriile etice moderne transferă accentul de pe raportarea la sine pe raportul cu ceilalți, de pe un fel de a fi pe un mod de a acționa, ajungând până în punctul în care exclud relația persoanei cu sine însăși din sfera eticii. Astfel, deontologia sau etica datoriei, a cărei reprezentant de seamă este Kant, se ocupă de întrebarea „Ce trebuie să fac?”, instituind importanța primordială a intenției în bază căreia acționăm și fiind dependentă de imperativulcategoric – o acțiune necesară în chip necondiționat, săvârșită în baza unei porunci (a rațiunii) ce poate deveni lege universală. Întrebarea specifică eticii utilitariste (Bentham, Mill) este „Cât de mult bine pot să fac?”, iar preocuparea de bază este de a maximiza fericirea pentru cât mai mulți oameni.
Poate că pentru noi, cei obișnuiți cu o înțelegere juridificată a moralei, pare că nu e nimic în neregulă cu faptul că etica modernă se îngrijește numai de caracterul relațiilor cu semenii noștri, iar etica antică poate părea, dimpotrivă, autocentristă, egoistă, doar că ar trebui să ne întrebăm cât de mult putem avea încredere în acțiunile și deciziile unei persoane pentru care morala se manifestă doar la necesitate, fără a fi interiorizată în calitate de crez al vieții, o persoană fără substanță morală, așadar? Trebuie adăugat și faptul că anticilor le este străină cultura raportării la sine așa cum o înțelegem noi azi – manifestare a unei originalități ca valoare intrinsecă a persoanei – formarea caracterului fiind o acțiune dialogică, prin interacțiune cu comunitatea. Astfel, ancorarea justificării morale într-o trăsătură umană naturală, primatul corectitudinii asupra binelui și pretenția la universalitate nu pot fi decât niște „păcate” ale teoriilor etice moderne, cărora Cristian Iftode le preferă o reanimare a eticii antice a virtuții, printr-o ajustare la contextul actual, din care se va naște un hibrid aretologico-existențialist, sub forma unei teorii etice pluraliste.
Joncțiunea eticii virtuții cu filosofia existențialistă este cel puțin curioasă, dacă nu cu totul neașteptată, mai ales în contextul asumării tezei narativității etice de către autor, pe urmele lui MacIntyre, Taylor, Ricoeur. Narativitatea etică presupune unificarea succesiunii tuturor rolurilor și evenimentelor într-o singură poveste de viață, în contrast cu episodismul – concept asemănător cu logica consumerismului, de achiziționare compulsivă a diferitor bunuri care se uzează rapid și trebuie înlocuite – care presupune acceptarea de „noi începuturi” ori de câte ori simțim nevoia sau suntem împinși spre acestea. Ei bine, pentru existențialistul Sartre narativitatea constituie o falsificare a vieții, el fiind promotorul unei neîncetate schimbări de sine, chiar dacă admite că toate alegerile se integrează într-un „proiect fundamental”.
Aceasta ar fi și esența transformării eticii virtuții într-o teorie pluralistă: înlocuirea habitus-urilor aristotelice cu „obiceiurile de scurtă durată” nietzscheene: pentru depistarea propriei alterități este important să experimentăm cu diferite stiluri de viață: „este multiplicarea asumată a stilurilor, perspectivelor, alternativelor, vocabularelor și practicilor în propria existență” (p.488), cu menținerea, în același timp, a narativității etice. Deosebit de frumoasă și comprehensibilă este comparația cu munca artistului și tentativele acestuia de a-și găsi propriul stil prin experimentarea diferitor moduri de a se exprima artistic. Comparația nu ne oferă doar o analogie ușor digerabilă a ceea ce ar însemna o multiplicare etică, ci reușește să ne explice în ce fel poate fi să ocolită opoziția egoism/altruism în articularea eticii personale:
„Artistul care produce o operă se sustrage alternativei egoism/altruism, creând, deopotrivă, pentru sine și pentru ceilalți. La fel, grija de sine, din care decurge trăirea vieții ca o operă unitară, deși complexă, cu mai multe fire și piste abandonate, se concretizează, în atâtea privințe, prin grija de ceilalți, grija pentru semenii mei. Mai mult, îngrijirea de sine are nevoie de ceilalți pentru a se pune în practică – de ceilalți funcționând nu doar ca instanță de validare a credințelor și opțiunilor mele, ca prieteni critici, ci și ca parteneri indispensabili în acest proces de subiectivare etico-estetică” (p.484).
Teoria pluralistă etico-estetică a vieții bune îmi pare seducătoare, mai ales din perspectiva ralierii acesteia la însăși natura mozaicală a omului, dar și la modul de viață contemporan care chiar ne cere asumarea diferitor roluri – acasă, la serviciu, printre prietenii – totuși, sinele multiplu rămâne, pentru mine, ca să preiau expresia autorului, „o perspectivă amețitoare” (p.269). Mai cu seamă îmi este dificil să înțeleg cum s-ar integra „obiceiurile de scurtă durată” într-o narațiune coerentă, cu finalitate. Dacă procesul de formare a unor obiceiuri etice are drept rezultat inhibarea, învingerea, potolirea unor instincte naturale, care știm (din experiență chiar mai degrabă decât din studii) că nu e un lucru atât de simplu, cât de scurte pot fi acestea? Se sugerează că perioada de practicare a obiceiurilor diferite e egală cu timpul scurs între apariția și uzarea pasiunii care le întreține. În acest caz, îmi este greu să fac diferența între adoptareaetică a unor stiluri de viață și abandonarea-mi în voia vântului instinctelor. Dacă durata pasiunii este măsura experimentului nostru etic, nu reiese că lăsăm, din nou, în mâna unor impulsuri haotice formarea caracterului nostru? În general, în ce măsură mai pot fi numite „obiceiuri” niște comportamente adoptate pe termen scurt? Apoi, dacă faptul de a fi dus o viață bună poate fi constatat doar retrospectiv, iar travaliul înseamnă chiar aceste adoptări succesive de stiluri diferite din care s-ar „decanta” stilul nostru originar, autentic, trebuie să admitem că acesta, travaliul adică, se înfăptuiește cam orbește, din moment ce nu știu încă asupra a ce acționez, ci mă aflu în proces de descoperire a acestui ceva al meu. Cum (și când) se presupune, în acest caz, că voi valorifica acele idei despre bine pe care le-am moștenit din tradiția culturii mele, dacă sunt ocupată cu descoperirea binelui meu?
Pe de altă parte, mă întreb, subliniind o observație făcută în treacăt de autor, dacă nu cumva adoptarea unei etici deontologice, de exemplu, prefigurează un anumit tip de persoană? Dacă decid să fiu întotdeauna corect (nu bun) cu cei din jurul meu și îmi întrețin disciplinar această decizie, oare nu cumva „risc” să devin un om corect, poate chiar bun, dat fiind că sunt influențat de contextul socio-cultural în care trăiesc? Oare nu acționează această decizie a mea asemeni unui exercițiu spiritual antic, din punct de vedere al rezultatului, ținând cont de faptul că, trăind în societate, sunt expus neîncetat situațiilor în care trebuie să fiu corect?
Toate aceste întrebări sunt doar niște nedumeriri, semn al limitelor mele, în nici un caz observații critice, bineînțeles. Sunt bucuroasă să aflu însă că voi găsi detalieri și precizări într-un volum ulterior, așa cum a promis autorul în încheierea cărții de față.
M-am ocupat poate prea mult de etica virtuții în detrimentul virtuților însăși ale cărții, virtuți care cu greu pot fi supraapreciate. Viața bună nu e o carte ușor de citit, necesită reveniri frecvente și chiar pauze pentru gândire, totuși plăcerea lecturii nu are de suferit din această cauză. Ea rezidă, probabil, în coerența care mi se greu de întreținut pentru o asemenea complexitate (mai multe teorii etice examinate concomitent, nu pe rând, și intercalate cu înaintarea unei noi teorii) și, tocmai din această cauză, admirabilă. Adresându-se unui public nu neapărat specializat, cartea e scrisă comprehensibil, evitând totuși capcana suprasimplificării, care mi se pare a fi, mai degrabă, o insultă la adresa capacității de înțelegere a cititorului. Dimpotrivă, consider că rolul cărții, în general, este de a ridica nivelul cititorului, și aceasta cu siguranță a fost senzația mea, în cazul Vieții bune. Pe lângă raționamente filosofice, Cristian Iftodeapelează și la studii din neuroștiințe, psihologie, biologie și cred că cercetările din aceste domenii nu mai pot fi ignorate, astăzi, de filosofie, iar felul în care o face, potrivindu-le firesc în schema filosofică pe care o înaintează, îl recomandă nu doar ca gânditor serios, ci și ca cercetător bine informat.
Nu poate fi trecută cu vederea nici intenția autorului de a răspunde unor cerințe practice printr-o teorie actualizată, care ține seama de spiritul vremii fără a i se supune, dar și fără să-l respingă în mod utopic. Chiar dacă am avut, la un moment dat, impresia că o teorie pluralistă, în condițiile unui crescând relativism cultural, ar fi încă un mod de normalizare biopolitică, este salutară încercarea teoriei de a răspunde dezideratelor democrației moderne, căci, spune autorul: „raportarea multiplă la sine este implicată de însuși nucleul etic al democrației moderne” (p.262). În ce măsură este teoria convingătoare rămâne să decidă fiecare cititor în parte, dar faptul că raționamentele sunt alese cu grijă și oferă o perspectivă interesantă, care merită atenția noastră, nu poate fi pus la îndoială.
P.S. sau NB? Fără (să am intenția și capacitatea) să epuizez tot ce poate fi spus despre această excelentă carte, m-am pomenit la capătul acestui umil rezumat fără să-l fi menționat măcar o dată pe Foucault, fapt regretabil dată fiind influența covârșitoare a acestuia (îndeosebi al ultimului Foucault) asupra ideilor lui Cristian Iftode. O privire asupra bibliografiei, unde Foucault ocupă trei pagini (în comparație, de exemplu, cu patru titluri de Aristotel sau două de Sartre), e suficientă pentru a ne face o idee.
Viața bună. O introducere în etică de Cristian Iftode
Editura: TREI
Ilustrații: Alexe Popescu
Anul apariției: 2021
Nr. de pagini: 544
ISBN: 978-606-40-1020-9
