Despre Eugenia lui Duroy

Printre puținele apariții editoriale care au suscitat dezbateri, opinii pro și contra ale acestui an se numără și Eugenia, romanul lui Lionel Duroy. Un roman istoric care are un personaj central, Eugenia, a cărei evoluție a fost strâns împletită cu cea a unei mari personalități a vieții culturale românești din perioada interbelică: Mihail Sebastian.

E greu să fii obiectiv când „judeci” cartea lui Duroy. Din foarte multe motive, doar câteva dintre acestea le voi trece în revistă aici. Mihail Sebastian a fost (și este) un scriitor remarcabil, care „se luptă” încă cot la cot cu generațiile de scriitori de după el. Deloc demodat ca scriitură, romanele și piesele lui de teatru se pretează la (re)interpretări, adaptări și analize hermeneutice inedite, riscul de a relua vechile comentarii fiind încă departe. Evident că printre cei care încă mai descoperă unghiuri noi de abordare sunt și câțiva care, de dragul ieșirii în evidență, ajung să se învârtă în cerc, reluând vechi clișee până la o perimare totală a acestora. Mi-am dat seama de acest lucru mai mult ca niciodată acum, de când Eugenia a fost tradusă de Simona Modreanu pentru Editura Humanitas Fiction (colecția Raftul Denisei). În mentalul colectiv al românilor există încă multe prejudecăți care se reactivează atunci când un personaj, cum este Mihail Sebastian, ajunge în prim plan. Da, de această dată prefer să vorbesc despre personajul M.S. și nu despre omul sau scriitorul M.S., pentru că subiectul cronicii este un roman istoric și nu o biografie sau un studiu științific elaborat după criterii riguroase. Au fost foarte multe voci din public (critici sau simpli cititori) care s-au grăbit să-l „execute” pe scriitor pentru diverse pricini: confuzii de date, absența unor persoane din anturajul lui Sebastian sau al Eugeniei etc. Eu îi pot găsi aici o singură vină autorului: și-a luat o libertate, poate prea mare, în raport cu conformismul multora dintre cititorii români. Se uită adesea că romanul istoric e o ficțiune, că scriitorul are libertatea de a se folosi de câte personaje crede el că-i sunt de folos, că poate modifica realitatea de câte ori simte nevoia etc. Cu alte cuvinte, romanul istoric nu este pastișă a unei studiu istoric, nici măcar o istorie în mic a unui șir oarecare de evenimente. Altfel, imaginația scriitorului n-ar mai avea loc de manifestare. Istoria este canvas sau pretext, putem spune și așa.

Un alt motiv pentru care cititorii români nu se pot obiectiva foarte ușor atunci când citesc Eugenia este dat de faptul că personajul principal este ea, Eugenia. Femeie și ziarist. Acum, dacă ne aducem aminte care era statutul femeii în epocă, nu e greu să ne dăm seama că operarea cu standardele actuale ale acțiunilor și formelor de raționare ale Eugeniei dă erori grave. N-o poți judeca pe femeia Eugenia, cea care a fost parte implicată direct în evenimentele din acei ani atât de tulburi, de dinaintea și din timpul celui de-al doilea război mondial, ca și cum ar fi o amazoană contemporană, sau o femeie gata de atac. După cum nu poți judeca ziaristul după standardele mass-media actuale. Și încă ceva: nu poți opera cu un singur set de criterii valorice omul Eugenia, căci de-a lungul romanului avem de-a face cu cel puțin o dedublare a acesteia: sunt capitole când vorbește ziaristul, altele când vocea este a membrului familiei Rădulescu – sora sau fiica – și foarte multe locurile în care vocea aparține iubitei lui Mihail Sebastian. Lionel Duroy și-a dorit foarte mult (poate prea mult pentru gustul unor cititori) să nu se piardă niciuna dintre voci, de aici și senzația de sterilitate stilistică (bănuiesc că până și feministele ar avea ceva de spus vizavi de cum a creionat-o Duroy pe Eugenia), de distanțare forțată față de personaj. Dar, cu puțină răbdare, îți dai seama că strategema autorului ține de o regulă de aur a jurnalistului profesionist – obiectivarea va fi întotdeauna un avantaj, chiar și atunci când de dragul ei sacrificăm estetic forme de dialog direct dintre cititor și personaj. Nu, la Eugenia nu poți ajunge ușor, pentru că ea însăși este măcinată de dileme, se luptă cu prejudecățile și stereotipiile societății din care face parte, își revendică dreptul la iubire, caută să-și mențină verticalitatea, chiar și în momentele în care ajunge să omoare în numele unei dreptăți fantomatice. Accentul cade pe Eugenia, ea este personajul central al cărții și nu Mihail Sebastian. Chiar dacă Lionel Duroy a declarat că a scris cartea din respect pentru marele scriitor român, el a ales ca formă de exprimare a acestui respect tehnica cercurilor concentrice – ajungi la el doar după lungi ocoale și, pe de altă parte, îl afli într-o permanentă prezență, pentru că el este leit-motivul oricărei acțiuni a Eugeniei. Nimic din ceea ce face ea nu este fără legătură cu Sebastian. Acesta a devenit încă dinainte de conferința de la Iași, când Sebastian este bătut de legionari, simbol al antisemitismului. Jurnalul lui este evocat în mai toate locurile din carte, pasaje din acesta sunt citate ici și colo, cu scopuri evidente de subliniere a unor anumite aspecte. Descentrarea acțiunii devine imposibilă în aceste condiții, chiar dacă Eugenia pendulează mai tot timpul între două orașe – București și Iași -, chiar dacă ea trebuie să decidă dacă rămâne membru al familiei sau se dezice de ei etc. În acest fel, războiul devine ramă/cadru al șirului de acțiuni, iar personajele politice ale vremii antieroi sau eroi fără cauză ale narațiunii.

Credit foto: Ioana Iancu

Am lăsat la urmă cel de-al treilea mare motiv pentru care judecata de valoare a romanului scris de Lionel Duroy este viciată de multe ori. Chiar dacă au trecut zeci de ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial, chiar dacă despre Pogromul de la Iași și cel de la București s-au scris sute de pagini și vinile au fost asumate (sau negate), mentalul colectiv încă este impregnat de o serie de prejudecăți, etichetări și stereotipuri care fac imposibilă distanțarea și aprecierea (corectă a valorii) romanului istoric Eugenia, o apreciere doar din punct de vedere literar. Pur și simplu devine misiune imposibilă să emiți doar o judecată de tipul „e scris bine pentru că…”, te împiedică rama de care spuneam mai sus. A vorbi despre asemenea orori nu este la îndemâna oricui, dar este mai mult decât necesar. Când vine cineva din afară, un străin, să vorbească despre răni încă necicatrizate se reactivează toate resentimentele, vechile conflicte ies la suprafață sau sunt readuse în discuție, iar până la escaladarea acestora mai este doar un pas. Faptul că românii au fost antisemiți (și încă mai sunt, mulți dintre ei) este un fapt recunoscut. N-ai cum să negi evidența. Încă mai folosim în vorbirea curentă clișee verbale cu referințe directe la evrei, iar dacă este să ne referim la legionarism și extrema dreaptă românească, deja se complică foarte mult situația. Lionel Duroy a ales să stea un an la Iași, pentru a se documenta. Și, ciudat pentru unii, a ales să ascundă acribia printre rânduri. La ce mă refer? La faptul că el a creionat atmosfera sacrifind exactitatea. Pe el nu l-a interesat să enumere niște date și evenimente, ci l-a interesat să evidențieze cauzele Pogromului și a tot șirului de fapte istorice ulterioare. Iar această atmosferă este acolo, printre rânduri, căci multe pagini le citești greu, nu poți trece ușor peste crimele de război sau traumele unei comunități decimate, cum este cea a evreilor din cartierele ieșene. De aceea am și spus – în interviul pe care i l-am luat la București = că pentru mine Eugenia este o pledoarie pentru un jurnalism de calitate și pentru o meserie care astăzi cere din ce în ce mai multe sacrificii, dacă vrei să o faci cum trebuie.

Eugenia va rămâne în memoria multor cititori, asta este sigur. Indiferent cum ne vom raporta la acest roman istoric, indiferent dacă-l vom trece pe lista romanelor slabe sau pe lista recomandărilor, cartea are marele merit că ni l-a readus în memorie pe Mihail Sebastian și că a repus pe tapet, într-un mod poate prea agresiv, dar necesar, problema extremismului de dreapta în România.

Eugenia de Lionel Duroy