„Odată țin minte că m-am ridicat de la masă sub pretextul că voiam să mă duc până la toaletă și-am început să-mi fac de lucru prin casă, deschizând la întâmplare ușile unor camere în care mai intrasem, dar care la vremea aceea mi se păreau mereu altele, căci conțineau mereu ceva nou, neremarcat prima oară, și la un moment dat am nimerit peste o femeie care stătea pe o canapea și-și alăpta pruncul. Inițial nu mi-am dat seama prea bine ce se petrece, așa că pentru câteva secunde am rămas stană de piatră. Vedeam femeia, vedeam sânul, vedeam și copilul, dar nu le puteam pune cap la cap. Sau poate nu mă puteam pune pe mine cap la cap cu ceea ce vedeam. Un sentiment ciudat, de inadecvare, începu să-mi invadeze încet sinapsele.”
(Florin Irimia, Misterul mașinuțelor chinezești, Polirom, 2017)
