Cum să te împaci cu destinul – „Prevestirea” de Ioana Pârvulescu

Un roman care se citește în mai multe registre, profunzimile narațiunii neputând fi cuprinse dintr-o singură (sau simplă) lectură. Suita de povești din care se compune romanul se lasă parcursă ușor, dar dacă alegi să faci asta rămâi cu impresia că-ți scapă cel puțin un sens, bine ascuns printre rânduri. Deși subiectul și personajul sunt desprinse direct din Vechiul Testament, romanul nu e scris pe acel ton moralizator sau voit sfătos adoptat de oricine e dornic să dea lecții/sfaturi. Ioana Pârvulescu e prea înțeleaptă ca să-și îndepărteze cititorii printr-o astfel de atitudine, scopul ei (nedeclarat, dar ghicit printre rânduri) fiind acela de-al apropia pe Iona de aparținătorii generațiilor de astăzi, moștenitori de drept ai profetului. Primul roman din literatura română care rescrie povestea lui Iona, cu fiecare poveste în parte cititorul avansând în ceea ce se poate numi generic inițiere în studiul Vechiului Testament.

Cititorii obișnuiți, care nu sunt specialiști în cercetarea textului biblic, sunt mai deshiși la poveștile, moralele și apostolii care, împreună, compun Noul Testament. Cele scrise în Vechiul Testament sunt dintr-un timp imemorial, cu personaje dornice de vărsare de sânge și prea puțin tolerante, așadar mai puțin demne de cercetat. Nimic de judecat în aceste atitudini, căci vremurile erau prea aspre și deloc îngăduitoare cu slăbiciunile omului. Legea talionului, dinte-pentru-dinte, este fundamentul după care o lume întreagă își organizează datinile, obiceiurile, ritualurile și riturile. Era nevoie de un principiu de organizare și ierarhizare socială, iar pentru acele timpuri preceptele Vechiului Testament erau suficient de clare și simple, astfel încât după ele să se ghideze și săracul, dar și bogatul, cel care știe să citească sau analfabetul. Din acest punct de vedere, Ioana Pârvulescu face ceea ce în ultimii ani au uitat să facă aproape toți cei preocupați de educația tinerei generații: provoacă tinerii să parcurgă la pas un drum (lung) al cunoașterii istoriei vechi, consemnată în Vechiul Testament, cunoașterea fiind camuflată într-o continuă (re)scriere a celor întâmplate. De aceea, când și când, în paginile romanului apar numele descendenților direcți ai lui Iona, toți aflați la vârste mici (copii) și cărora le sunt povestite faptele așa cum au fost. În ultimul capitol apar doi gemeni, contemporani cu noi, semn că povestea a ajuns până în prezent și că a fost spusă de cel puțin două guri. În ciuda (sau poate că tocmai de aceea) faptului că se schimbă vocea naratorului (nenumit niciodată și fără să-ți fie foarte clar momentul când se face predarea de ștafetă de la un povestitor la altul), povestea are fluență, curge, nu se pierde nimic din farmecul personajelor, iar acțiunile capătă din ce în ce mai multe detalii (semnificative pentru fiecare moment în parte).

„- Iona, care e bărbat, a făcut-o pe Esther, pe care însă a născut-o mama ei, dar pe ea nu știm cum o cheamă, că a murit foarte devreme și nici inel n-avea. Esther, care a primit inelul de argint de la Iacob, a născut-o pe Dinah, Dinah a născut-o pe Hulda, Hulda a născut-o pe Rebecca, Rebecca a născut-o pe… te-a născut pe tine, Ruth, Ruth, adică tu, ai născut-o pe mama, Edna, și ea a născut-o pe… pe mine, Dorcas. Iar eu când o să fiu mare o s-o nasc pe Sara, cu voia lui Dumnezeu, așa vreau s-o cheme, și o să-i dau și ei o mulțime de frați și surori, dar dintre toți numai ei, Sarei, prima fată născută, o să-i las inelul de argint pe care o să mi-l dea mama când mă mărit… Nu-i așa că și pe orb l-a salvat stră-stră-stră, de nu mai știu câte ori stră-bunicul Iona?” (p. 93)

Iacob, Iona, Amithai, Esther, Abiel și toate celelalte personaje își găsesc, rând pe rând, locul în poveste și-și acceptă (sau nu?) destinul. Cele trei părți ale romanului – Cer mult, pământ și apă, Furtuna și Umbra verde – se compun dintr-o suită de mici narațiuni, adevărate bijuterii livrești. Talentul de mare povestitoare al Ioanei Pârvulescu este pus în slubja destinului, forța acestuia ieșind în evidență cu fiecare mare încercare prin care trec, rând pe rând, Iacob, Iona și toți ceilalți. Micile întâmplări de peste zi devin generatoare de sens, nimic din ceea ce li se întâmplă pe mare celor plecați într-o călătorie împreună cu Iona nu este lipsit de semnficație intrinsecă. Drumul devine inițiatic și orice faptă, acțiune sau gând al omului ajunge să rodească, mai devreme sau mai târziu. Ce e cu adevărat interesant în Prevestirea este felul cum Iona este personaj principal, deși el este cu mult mai puțin prezent decât marea majoritate a celor din preajma lui, oameni cu care trăiește de-o viață, sau cu care trebuie să relaționeze de-a lungul călătoriei pe mare sau după aruncarea pe mal, direct din burta balenei. Un arabesc asemănător poveștilor arabe, voci narative autentice, care par desprinse direct din poveștile biblice și marile încercări prin care trece Iona compun atmosfera plină de firesc caracteristică acelei lumi. Așa cum a fost devine precept de căpătâi pentru scriitoare, astfel încât forța detaliului capătă valențe multiple: de la mirosurile atât de prezente în fiecare capitol și până la felul cum sunt descrise mesele aranjate în cinstea nașterii moștenitorului direct al regelui cetății Ninive. Culori, sunete și mirosuri care vin să suplinească incapacitatea lui Iona de a vorbi. Pentru el ajung să vorbească toți apropiații lui – Iacob, ibovnica, fiica și tot ceilalți. Ba chiar și toiagul primit în dar de la Abiel pare că are ceva de spus, de aceea nu e deloc întâmplător faptul că, spre deosebire de oameni, acesta îl va însoți până la finalul poveștii/vieții lui pământești.

„Iona a dat din mâini dezordonat, și era limpede că, într-adevăr, nu știa să înoate. De îndată apa cerului s-a oprit și apa mării s-a netezit. Valuri mici, moi, cu crestișoare albe mângâiau corabia și erau singura urmă a urgiei de mai înainte. Apele eru leneșe, somnoroase, de parcă se odihneau după un mare efort. Ghiocul urechilor pline de șuier le era acum mângâiat de tăcere, și un vânt dulce adia ca primăvara. Era ora apusului. Dintr-o spărtură a norilor mare cât corabialor, apăru o minunăție de cer albastru-roșiatic și pe el cornul lunii, care începea să sclipească, mai subțirel ca unghia. Parcă alunecaseră cu toții pe alt tărâm și se priveau uimiți, fără să îndrăznească să spună o vorbă. Parcă l-ar fi văzut pe Dumnezeu, și El era bun și îndurător. Unii plângeau. Alții se rugau sau jurau să devină mai buni. Să aducă jertfe. Căpitanul îngenunche și se rugă Dumnezeului lui Iona. Pentru Iona. Și pentru ei toți. Iacob era împietrit, iar fața îi era ca ceara de pe tăbliță. Fenicianul era trist. Abiel se sculase în picioare sprijinit în toiag și, după cum scruta locul în care căzuse Iona, ai fi jurat că vede. Elișa era atât de tulburat încât izbucni în râs.” (p. 119)

Deși despre Prevestirea se pot scrie multe, din multiple unghiuri de vedere, aleg să mă opresc aici, dar nu înainte de a pomeni ceva despre burta balenei. Felul cum scriitoarea alege să metamorfozeze un destin printr-un simplu act de înghițire, fără să se piardă nimic din esența transfigurării, ține de talentul ei de mare scriitoare. Burta balenei este mantaua scriitorului, cea sub care se ascund talentul și priceperea de a scrie și povesti, dimpreună cu dragostea de oameni. Dacă privim astfel lucrurile, ne dăm seama că demonul amiezii (pomenit în anumite puncte-cheie ale acțiunii) vine să-l încerce pe scriitor doar pentru a-i arăta că poate și mai mult. Suprapunerea de straturi de înțelegere, de povești și timpuri narative nu se face la întâmplare, ci în funcție de cum dictează personajele. Iona nu ajunge profet decât după ce este înghițit de balenă și aruncat înapoi în lume; abia după această mare încercare el înțelege ce are de făcut și că cele ce i se întâmplă trebuie luate ca atare. Nu e scutit deloc de temeri, îndoieli și alți demoni, din contra. Dar, ca orice mare destin, reușește să convertească suferința în sursă de (auto)cunoaștere.

«La trezire – era după-amiază – Iona a simțit din plin căldura uscată izbindu-l în dușmănie. Sargina nu venise, cetatea nu se dărâmase, Iacob nu înviase. Cuvintele lui nu aveau putere. Frunzele pe care le credea făcute pentru el, ca să-l mângâie cu umbra lor, nu mai erau. În schimb bătea un vânt fierbinte, de la răsărit și de la Dumnezeu. Bărbatul a simțit că înoată în soarele care-l înghite cu lumina lui necruțătoare ca odinioară monstrul cu întunericul lui, că gleznele îi sunt legate cu lanțuri de lumină cum îi fuseseră legate cu lanțuri de întuneric. O sete de neîndurat i-a uscat zidurile trupului, lăsând doar mâl întărit: era ca o fântână secată. Se simțea umilit, rușinat, batjocorit, singur.

I s-au întunecat ochii. În leșinul lui s-a certat cu Dumnezeu, slăvindu-l din toată inima cu cea mai mare supărare: „Ești bun, și milos, și îndelung răbdător, și bogat în bunătate nesfârșită. Te căiești de rău. De ce m-ai trimis aici, departe de țara mea, să vestesc ceva ce nu voiai să faci? De ce m-ai lăsat să-mi irosesc cuvintele și mi le-ai înjosit? Cuvintele erau tot ce aveam. Le iubeam pentru că veneau de la tine. Tocmai de-asta am fugit, eram sigur c-o să mi le iei înapoi. Tu dai și iei după bunul-plac. De mine nu ți-a păsat, îți pasă numai de cei răi. Atunci de ce mai faci oameni buni, ca să-i umilești, în lumea asta plină de răutate? Cu orice rău îți bați capul de-o mie de ori mai mult decât cu cel bun. Pe bun îl lași să sufere din cauza răilor. De ce nu m-ai făcut din capul locului rău, Doamne Dumnezeule, ca să-ți simt dragostea, și grija, și bucuria nesfârșită de a mă îndrepta, și ca să-mi răspunzi de îndată? Ca să mă strângi în brațe? De ce nu m-ai făcut vierme? Mi-ar fi fost mai bine în pielița mea. De ce m-ai scos dintr-un monstru și m-ai băgat în altul?”» (pp. 308-309)

O neașteptat de frumoasă pledoarie pentru valori, pentru familie și introspecție. Prevestirea m-a cucerit chiar de la primele capitole, iar senzația pe care am trăit-o până la ultima pagină a fost aceea de „nu vreau să se termine”, un soi de dependență de Iona, pe care mi-aș dori să o dezvolt vizavi de cât mai multe personaje.

Prevestirea de Ioana Pârvulescu