Cum să te faci punte între ce-a fost și ce va fi

N-a făcut nicio „reclamă” cu privire la apariția acestei cărți. Am citit în fugă pe facebook o notiță cu privire la lansarea ei la Gaudeamus 2017. Numai că am confundat ziua și am ratat momentul. Citisem prima ei carte, una pentru cei mai mici cititori, și eram gata să citesc o nouă astfel de carte. Așa că m-am prezentat la standul Editurii Eikon și tot căutam o copertă cu desene pentru copii; nu știu de unde prejudecata asta. Am dat ocol rafturilor de vreo două ori, n-o vedeam și pace. Până la urmă, am întrebat pe cineva de la editură. Și mi-a arătat-o. Era exact lângă casa de marcat. Când mi-au căzut ochii pe copertă am încremenit: am recunoscut imediat stilul lui Mircea Struțeanu și mi-am dat seama că va fi o revelație citirea acestei cărți. Și așa a fost. Am citit-o în două zile (și asta pentru că am avut și altceva de făcut), dar aș fi citit-o și într-o săptămână, doar pentru plăcerea de a reveni la ea, la autoarea atât de „altfel” și atât de …

Cartea este un jurnal al memoriei vii. Un altfel de jurnal, cum ar veni. Pentru că și ea, Cristina Struțeanu, e altfel: născută într-o familie în care reperele principale au fost și vor rămâne pentru multe generații Ioan Slavici și fiica lui, Fulvia – Maica -, ea va ști să-și croiască propriul drum în viață. Și a înțeles încă din primii ani de viață că drumul ăsta va fi doar al ei, nu-l va împărți cu nimeni.

«Atunci ăla fusese pe la trei-patru ani, când căzusem de pe geam. Cu un hâc teribil. Îi bălmăjisem bunicii, după ce m-am ridicat în patru labe: „Maico, mi-am pierdut limba. Ai găsit-o tu?”

Umblam ghemuită, cu nasul în jos și pipăiam cu mâinile pietricelele, smocurile de iarbă. O căutam. Pe draga de limbă. Trebuia să fie pe undeva pe acolo. Simțisem când a sărit. Cerul gurii mă durea rău. Fusese o izbitură zdravănă. Era în gât ceva sărat și cald. Lipicios. Înghițeam lichidul, că lichid era, dar asta durea. Nu mă puteam opri. Hâc, hâc, fiecare alunecare-n jos părea o piatră ce intră în mine. O făceam întruna. Un mic robot. Aveam lacrimi și muci. Și dâre de pământ bine întinse, unse. Pe tot chipul. Limba, limba mea… Ce mă fac!?» (pag. 24)

Cristina Struțeanu face parte din acea generație care a avut nenorocul să fie prinsă între două lumi, două epoci atât de diferite și de contrastante, încât unii și-au pierdut identitatea, alții s-au dus în neant cu tot cu ce aveau ei mai bun. Ceilalți, precum ea, au ales alt drum. Al convertirii. Și o să vedeți, citind cartea, că-mi veți da dreptate. Convertirea Cristinei Struțeanu nu ține de persoana ei, ci mai mult de (spațiu și) timp. Și de valoarea care le-a dat-o. Ea este una dintre acele atât de rar întâlnite persoane care reușesc să te scoată din timp și să-ți arate că el, timpul, n-are altă valoare decât cea pe care i-o dăm noi.

„Oricum, de atunci recunosc oamenii după mers. N-ați crede, dar sunt zeci de feluri de-a merge. Zeci. Iar cel mai grozav vis, unul împlinit, era să fi dat de botfori sau botine, de săndăluțe gingașe, care abia atingeau caldarâmul. Cele venite din alt tărâm. Anume spre a îndulci un strop lumea asta. Se năluceau și mă năuceau zâne, nimfe și naiade. Sirene și rusalce. Cenușăreasa fugită de la bal.” (pag. 32)

S-a plimbat prin multe case, datorită vremurilor, dar asta nu i-a știrbit cu nimic din personalitate, pentru că a ales să poarte cu ea oriunde ar fi ajuns … oamenii! Și valorile lor intrinseci. Pendularea ei eternă întrei cei plecați și cei veniți nu e una lipsită de verticalitate, ci, din contra: nu s-a dezis niciodată de sistemul propriu de valori, atât de bine articulat și atât de bine inculcat în genele ei. Și, mi-aș permite să zic, atât de bine inoculat celor veniți. A iubit și iubește libertatea mai presus de orice, iar pentru o astfel de iubire a plătit obol greu. La fel cum au plătit și cei plecați.

«Mă hlizeam, fiindcă știam că nu urma să iau premiu, că nu eram abonată la „Scânteia Pionerului”. Abonament avant la lettre, cum ar veni. Nu fuseserăm încă făcute pionere. Se vede că avea o normă institutoarea – așa-i zicea Maica – și-mi strecura printre dinți: „Spune mamei să nu mai mănânce pâine albă și să-ți dea bani de ziar”. Numai că mama, căpoasă, n-avea habar cât era de hotărâtor. Iar eu – între ciocan și nicovală. Nu că mi-ar fi păsat prea tare. Ba chiar le studiam pe amândouă. Să văd care-i mai tare. Oricum era vremea când tort se numea mămăliga cu marmeladă. Și tot ce putea fi mai bun era pâinea neagră umezită un strop, cu puțin zahăr presărat deasupra. Bună de tot. Toți ne-o amintim. De unde albă?» (pag. 49)

Povestește despre ai ei, despre pilonii ei, cu duioșie, cu respect, dar mai ales cu discreție. O discreție atât de rar întâlnită astăzi! Schițează cele mai fine portrete din câteva tușe, le dă formă și-i așează între „cei drepți”, după merit și după cum i-au fost ei sprijin în viață. O să citiți despre Ioan Slavici cum nu v-ați fi așteptat vreodată:

«Ioan Slavici bunic, ținându-l pe Mircea, întâiul nepot, pe genunchi, zicea: „Eleonoro, dacă n-am fi regat, aș crede că băiatul ăsta va ajunge președinte de republică!”. Câtă candoare. Ce prețuire a valorilor, de parcă nu trecuse prin viață, ca să nu mai spun de trecerea lui prin închisori. Absolut fascinant. Un mare naiv, bătrânul scriitor. În traiul de zi cu zi, că în operă, nu… Nu degeaba se zicea că proza noastră elitistă a ieșit din „Popa Tanda” al său, precum cea rusă din „Mantaua” lui Gogol.» (pag. 73)

Ce mi-a plăcut cel mai mult citind cartea este că n-am găsit urmă de patimă. Cristina Struțeanu își povestește viața fără să invoce vini închipuite, fără să se întrebe inutil de ce a fost nevoie să trăiască drame sau abandonuri, fără să invoce nu știu ce spirite. E atât de realistă, încât nu-și dă nici măcar ei voie să se abată de la drumul drept. A ales în viață să facă ceea ce i-a plăcut și a făcut performanță. A ales să străbată țara în lung și în lat, munții să-i fie casă și oamenii popas de suflet. Ea se odihnește uitându-se la oameni, dar mai ales la cei veniți, pe care-i iubește până-n străfunduri, dar cărora nu le arată decât bucăți de dragoste. Pentru că cei veniți sunt băieții ei, la fel cum tot băieții ei sunt și cei plecați:

„Dar bunicul, Bebe, Scarlat Struțeanu?

Fiindcă, nu știu dacă se simte sau nu, dar ei erau Zidul de sprijin. Pilonii. Fără susținerea lor, poate n-aș fi fost atât de liberă, gata să zbor, una-două. De fapt, o bleagă. Și mă mai credeam și grozavă!

Băieții ăștia! Struțenii. Așa-i percep acum. Doar au pierit mai tineri ca mine, față de vârsta ce-o am. Vârsta din clipa asta.” (pag. 82)

În racursi-ul ei constant între atunci și acum, autoarea ne duce pe cărările vieții ei spirituale, fără să ne obosească; ne trezim că o însoțim la pas în peregrinările ei printre amintiri, evocări și povestiri de întâmplări hazoase:

«Justin Pârvu de la Petru-Vodă, Arsenie Papacioc de la Techirgiol, Cleopa Ilie de la Sihăstrie, Adrian Isac de la Schitul Maicilor, Horațiu din Schitu Golești, Victor de la biserica rusă. Și de ce nu, Maica Siluana, de care am fost legată. Și „padre” din Scoția, preotul misionar Ioan-Florin Florescu.» (pag. 125)

În ciuda faptului că memoriile sunt încărcate de sobrietate, autoarea „Clepsidrei” are un umor pe care-l regăsesc și la cei veniți (mai ales la Matei). Are o ironie atât de fină, detectabilă în pagini întregi din carte, dar singura persoană către care țintește cu această „armă” este doar propria persoană. Are prea mult respect pentru cei care i-au vegheat drumul și pentru cei cărora le-a dedicat viața. Și, nu întâmplător, ea ajunge la concluzia:

„Oare prietene mi-am făcut la Severin? Fiindcă-i clar că era una dintre trăsăturile mele. Cum nu? Colega mea Dana Gheorghiu, scriitoare, și Gina Zamșa, juristă. Și, prin ea, Elena Corneliac. Am rămas legate, bineînțeles. De-aș povesti și viețile lor, caracatiță ar ajunge cărticica asta. M-am întrebat îndelung cum se face că o singuratică, așa cum eram și sunt, se leagă oriunde și oricând de oameni. E ciudat? Paradoxal? Ei bine, nu. Poate din nevoia de iubire.” (pag. 152)

Cristina Struțeanu e o mare iubitoare de oameni. Înainte de a fi din neamul lui Slavici, înainte de a fi mama lui Filip, Matei și Mircea. Ea iubește oamenii, așa cum îi găsește: cu bune, cu rele, cu patimi și orgolii. Și așa-i și lasă în memoria ei afectivă. Nouă ne arată doar pe cele bune. Are o așa delicatețe în povestire, încât îți tot vine să-i mai ceri să spună, te vezi stând jos, cu o cană mare de ceai sau vin fiert în mână și cerșindu-i poveste. Și nu e nimic uluitor în tot acest tablou; poate doar faptul că ai ajuns să o descoperi prea târziu.

„Așadar, clepsidră. Nu mi se pare totuși fleac. Și poate nici întâmplător. Sunt creatori toți cei Veniți. Și buni în ceea ce fac. Asta-i minunat.” (pag. 208)

O să mai scrie Cristina Struțeanu, eu așa cred. Și o să-i caut cărțile, pentru că știu sigur că din clepsidra ei vor mai curge multe fire de poveste. Ea e clepsidra însăși, ea e cea care știe cel mai bine cum se face trecerea dintre ce a fost și ce va fi. Ea îi aduce aici și acum pe cei plecați și pe cei veniți. Și nu e puțin lucru să te știi între două lumi și să-ți menții libertatea de a fi tu însăți.

„Clepsidră. Cei plecați/Cei veniți” de Cristina Struțeanu