Anul acesta, la Târgul Internațional de Carte – Gaudeamus, s-au lansat la Editura Charmides, în colecția Great’s, trei volume de poezie, semnate de trei scriitori din Basarabia: Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski și Dumitru Crudu. Firește, nu au fost singurii scriitori basarabeni ce au lansat cărți la această ediție a târgului. Dar sunt, probabil, singurii pe care e mai bine să îi iei „la pachet”, sau mai corect spus, „la treime”. Și aceasta deoarece, citind poezia lor nu poți să nu remarci o notă comună, ca și cum fiecare dintre ei ar fi răspuns în felul lui unei singure întrebări. Iar această aceeași întrebare ar putea fi: „Care este, pentru tine, cel mai frumos loc de pe pământ?”. Pentru că nota aceea comună este dată de o iluzorie ancorare a poeziei fiecăruia dintre ei, într-un loc anume. Dacă este acela cel mai frumos loc de pe pământ sau nu, rămâne de… citit.
Moni Stănilă, poetă originară din Tomești (jud. Timiș), dar adoptată de Basarabia de mulți ani, ne aduce noua ei carte, intitulată, O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni (Charmides, 2017). Înainte de aceasta, a mai publicat: jurnalul de convertire Iconostas (Graphe, 2007); volumele de versuri: Postoi paravoz. Confesiunile dogmatistei (Ninpress – Charmides, 2009), Sagarmatha (Tracus Arte, 2012), Colonia fabricii (Cartea Românească, 2015) și romanul Al 4-lea (Tracus Arte, 2013).
Această nouă carte este un volum de poeme, deși ea poate fi receptată și ca un singur poem, lung, al cărui fir epic îl constituie un perpetuu du-te-vino între două lumi: una ruptă parcă din povești, o insulă de pe care nu te mai poți întoarce, iar cealaltă cât se poate de reală: orașul nostru cel de toate zilele, fie el din Moldova sau din România, cu toate ale sale. Ca o informație de ordin tehnic, poemele insulei sunt numerotate cu cifre arabe, iar cele citadine cu cifre romane. Atmosfera din insulă este, la început, una idilică. Un loc în care toată lumea este fericită:
„Să tot stai, să tot bei, într-o insulă la ca asta, ne spuneam/ și mai comandam o carafă”.
Cei din oraș, nu sunt la fel de fericiți, robiți fiind de tehnologia cu care ajung să se identifice unu la unu:
„să fii un telefon mobil,/ să intri în meniu, reveniți/ la setările din fabricație, să dai ok.„
Să fie oare insula raiul iar orașul iadul? Dacă iei în calcul faptul că și pe această insulă idilică,„femeile au păr de mort”, un mod straniu de a li se aminti că și aici există moarte; și dacă pui la socoteală faptul că și în oraș
„Te adâncești în întunericul cald dinăuntrul tău/ și – încet – de la Dumnezeu mai mult,/ se conturează locul”,
vei constata că balanța tinde totuși să se echilibreze. Și atunci, de ce ar fi insula de preferat orașului? Răspunsul îl aflăm doar citind întregul poem în cheia simbolismului creștin. Pentru că diferența esențială dintre cele două locuri, nu este dată de niciuna dintre dualitățile viață – moarte, fericire – durere, abstinență – desfrâu. În ambele locuri toate acestea se întâmplă la fel, doar într-un alt decor.
Diferența este dată de faptul că pe insulă oamenii se adună în grupuri de câte trei, iar în oraș, fiecare trăiește singur, pentru sine, eventual în doi, dar la fel de egoist. Simbolul Treimii creștine săvârșește miracolul din insulă. Conform tradiției creștine, și după un studiu foarte bine realizat al părintelui Dumitru Stăniloae, imitarea modului de viețuire din sânul Sfintei Treimi este modul prin care oamenii ar putea cunoaște desăvârșirea vieții pe pământ. Pentru că numai o dragoste între eu și tu, având ca rod și scop viața unui el, este o dragoste desăvârșită, și doar una ca aceasta este calea ce duce la fericirea desăvârșită, la mântuire.
Astfel, conform frumosului său obicei, poeta Moni Stănilă ne sădește încă o dată în suflete și-n gânduri, o sămânță de viață duhovnicească, de viață frumoasă ce ne poate ajuta să accedem la cunoașterea celor mai importante taine ale vieții noastre. Iar ca să revin la tema locului și la întrebarea inițială, cred că răspunsul final ar fi: nu contează unde, ci doar cu cine și mai ales, întru ce duh. Cât despre iluzoria ancorare a poeziei într-un anumit spațiu bine delimitat, răspunsul va fi dat de poemul din final, în care orașul și insula se vor fi contopit într-o singură nădejde.
Alexandru Vakulovki, basarabean get – beget, este poet, prozator, dramaturg, jurnalist, publicist, scenarist și traducător. Dintre cărțile publicate până acum, voi aminti doar câteva: Pizdeț – roman (Aula, 2002), Oedip, regele mamei lui Freud – poezie (Aula, 2002), Ruperea – teatru (Ridicat de la Însuși, 2002), Letopizdeț. Cactuși albi pentru iubita mea – roman (IDEA Design & Print, 2004), Dați foc la cărți – poezie (Tracus Arte, 2012), Afganii – interviuri (Tracus Arte, 2016).
Noua sa carte, intitulată priveliști, este dedicată memoriei poetului B. Fundoianu. De altfel, însuși titlul ales este identic cu cel al unui ciclu de poeme ale acestui poet emblematic pentru avangarda literară românească.
Așa cum precizam în debutul acestei cronici, fiecare dintre cei trei poeți, mizează sau mai bine zis, mixează în poezia din actualul volum, pe ideea de spațiu dat, de zonă circumscrisă unui anumit fenomen, unui anumit tip de trăire. Relația lui Alexandru Vakuloski cu ideea de spațiu este, în acest volum, una foarte directă. El redă în poemele sale fapte și întâmplări petrecute în satele și orașele din Republica Moldova, prezentându-le ca pe iluzorii fapte diverse, în maniera unui cameraman ce se distrează, poate, înregistrând pe pelicula sa cele mai năstrușnice priveliști. Va fi voit oare autorul să ofere cititorului o monografie cvasi-realistă, în versuri, a acestui spațiu privit de mulți ca un teritoriu tabu? Rămâne de văzut.
La o primă lectură se poate constata că obiectivul camerei de luat vederi este focalizat de cele mai multe ori pe decăderea umană, surprinsă fie sub forma sărăciei
„un om caută/ în containerele de gunoi/ cade drept/ în cap/ sparge asfaltul// nimeni nu răspunde/ la telefoanele de la/ urgență// doar un câine/ latră și arată/ spre om// cineva aruncă/ o piatră// de fapt e cățea/ are țâțe și își/ ascunde pe undeva puii”;
fie sub cea a vulgarității:
„pe stradă trece/ o femeie care/ vrea să ne arate tot// e în colanți/ tanga/ pulover subțire și/ mulat”;
fie cea a ignoranței:
„primăvara Buiucaniul e o bombă mare/ grasă și pufoasă// oameni ascunși sub eșarfe/ ochelari de soare/cagule fulare/ vâslesc prin puful de plop// trei copii se joacă/ aprind un chibrit”;
fie sub cea a fricii generalizate, transformată în teroare:
„de departe pare/ un militar// cară/ în brațe/ trei cutii/ cu explozibil// sigur/ așa se gândesc/ ministrul de interne și/ șeful poliției municipale/ când / caută bombe/ în centrul și la marginea/ orașului// de aproape/ după ce lasă/ cutiile la gunoi/ îl văd// un băiat cu pantaloni/ murdari/ de ciment”.
Și totuși, întreaga atmosferă cu încărcătură negativă, se spulberă parcă când ajungem la versurile următoare:
„pisica neagră și pufoasă miaună lângă/ ciotul de salcâm/ din bloc îi răspunde/ un bebeluș”.
Odată cu aceste versuri ghicim că de fapt lumina cade nu atât pe bestializarea omului, cât mai degrabă pe umanizarea animalelor. Iar dialogul acesta dintre pisică și bebeluș este cu atât mai sugestiv cu cât induce ideea, corectă de altfel, că omul nu va putea să înțeleagă limba animalelor, și totodată limba naturii, a vieții generalizate, până nu va accede la condiția de prunc din punct de vedere sufletesc. Rămânând în zona animalelor umanizate, cred că nu este de prisos să mai expun câteva priveliști:
„anul trecut mâța neagră/ pufoasă căra/ de câteva ori pe zi/ câte-un crenvurșt/ puilor”;
„cei doi câini/ mă urmează/ mă apără și/ mă salvează”;
„o pisică roșcată/ stă țeapănă/ mândră pe/ o piatră// un cățel negru cu/ zgardă/ latră/ se-nvârtește-n/ jurul ei/ până obosește”.
Firește că oamenii – animale și animalele – oameni, își duc zilele împreună până la finalul cărții, ca într-o veritabilă rescriere, în manieră post-modernistă a pildei neghinelor. Raze de speranță că oamenii se vor întoarce la înțelepciunea pruncilor, primim totuși, timid, de la „mama pisicilor”, de la „boschetarul cu Biblia” și de la alte câteva personaje pitorești, nebunii de zi cu zi ai fiecărui sat sau oraș.
Așadar, Alexandru Vakulovski ne spune, la rândul său, că nu locul este cel ce definește destinul omului, ci dimpotrivă, omul dă sens locului, putând reproduce în jurul său, atât raiul cât și iadul, conform cu modul său de viață. Astfel, prin poemele sale din priveliști, el trage un semnal de alarmă asupra dezumanizării perpetue a omului în general. Și cu siguranță, optând pentru o expunere a faptelor doveditoare într-ul limbaj ulta – uzual, simplu, dar deloc simplist, el țintește către fiecare om în parte, indiferent de nivelul social sau intelectual. Pentru că, de ce să nu o spunem, caracterul și sufletul curat nu au nicio legătură cu diplomele și blazoanele de metal.
Dumitru Crudu – de asemenea, basarabean get – beget, este poet, prozator și dramaturg. S-a remarcat prima oară prin faptul că a lansat, împreună cu Marius Ianuș, Manifestul Fractirusmului, în 1998, în ziarul „Monitorul de Brașov”, acesta fiind, curentul literar ce a separat post-modernismul de douămiism, de altfel un curent cu foarte mulți adepți la vremea aceea. Cea mai cunoscută carte a sa de poezie este antologia Falsul Dimitrie (Cartier, 2014), pentru care este nominalizat la premiul Poetul European al Libertății, ediția 2016 – 2018, din Gdansk, Polonia. Cea mai nouă carte a sa de proză este Moartea unei veverițe (Univers, 2017).
Noua sa carte se numește simplu Cinci poeme din Rotterdam și conține exact ceea ce scrie pe copertă. Sunt cinci poeme, ce ar fi putut fi foarte bine cinci proze scurte sau, de ce nu, cinci piese de teatru într-un act, de tipul Iona. De ce tocmai Iona? Pentru că din cele cinci poeme se simte foarte clar că poetul s-a simțit în Rotterdam, la fel de singur și de captiv, ca Iona în pântecele chitului. Și pentru că ar fi fost, cu siguranță, cinci piese în monolog.
Dintre toate cele trei cărți prezentate aici, în aceasta avem cea mai clară ancorare în acel spațiu dat despre care vorbeam inițial, ca fiind elementul lor de legătură. Poetul ne poartă strict pe străzile din Rotterdam, prin restaurante, hoteluri, cafenele, singura schimbare de decor fiind Aeroportul din Amsterdam.
Dintr-unul din poemele acestea, aflăm scopul pentru care poetul se află în marele oraș olandez: a fost invitat să recite câteva dintre poeziile sale. Pentru orice autor din Est, această ocazie ar fi trebuit să fie prilej de mare bucurie, chiar de euforie. Și totuși, în fiecare dintre cele cinci poeme, poetul nostru suferă enorm, de fiecare dată parcă altfel de suferință. În primul poem, acesta desfășoară o senzație stranie, asemănătoare cu paranoia, din cauza a două rațe ce se plimbau nevinovate prin fața sa:
„cele două rațe deodată ăși iau/ zborul și eu mă trezesc în fața/ hotelului meu/ singur,/ dar nu-mi găsesc cartela/ rațele iar mi-au făcut-o./ rațele astea blestemate iar și-au băgat/ coada în viața mea./ de când mă știu pătimesc de pe urma lor./ dacă nu aș fi mâncat atunci în Franța friptură/ de rață poate odată și odată mi-aș fi/ găsit un editor pentru/ prozele mele./ acum mă tem ca din cauza lor să nu dau chix și în/ Rotterdam/ și lumea să nu înceapă să mă fluiere și să/ arunce cu roșii stricate în mine/ după ce/ îmi voi citi poeziile”.
În cel de-al doilea poem, dezvoltă o pasiune sortită eșecului pentru o femeie pe care el o socotește o prințesă din Africa, pe care o remarcă într-o cafenea din cauza suferinței ei sfâșietoare. În cel de-al treilea, încearcă cele mai bizare stări, fiind nevoit să petreacă o noapte sub cerul liber, în fața hotelului în care a fost cazat, dar în care nu mai are acces, întrucât a pierdut cheia.
În ultimele două poeme, suferința sa atinge cote maxime. În acestea dezvoltă o tristețe fără de margini cauzată de plecarea iubitei sale, înapoi în Moldova. Versurile acestor două poeme ar putea fi acuzate de surplus de patetism. Dar aș îndrăzni să zic, fără teama de a greși prea mult, că este cel mai suav patetism din poezia contemporană:
„În aeroportul din Amsterdam am intrat/ împreună/ cu ea și/am ieșit singur.// mai bine ar fi fost invers./ mai bine intram singur și ieșeam,/ împreună cu Ea./ dar nu/ eu am intrat/ împreună cu ea și/ am ieșit singur,/ fără ea,/ doar cu un rucsac în spate,/ lăsând-o pe ea acolo în burta aia/ uriașă de vacă/ să se descurce cum poate/ și nu pentru că aș fost un nesimțit/ sau pentru că am vrut să mă răzbun pe ea în felul acesta/ sau pentru că ne-am fi certat la cuțite,/ ci pentru că nu există încă niciun/ aeroport din lume/ în care să intri împreună cu ea/ și să nu ieși de acolo singur”.
Așadar, poemele lui Dumitru Crudu, răspund la întrebarea inițială cu jumătate din răspunsul lui Moni Stănilă: nu contează unde, ci doar cu cine trăiești. Te poți afla în cel mai exotic loc de pe pământ, dacă ești singur, sau într-o companie nepotrivită, acel loc se transformă inevitabil în propriul tău infern. Și nu atât locul în sine, cât propriile gânduri negre care te locuiesc și pe care ajungi să le locuiești și pe care nu poți defel să le înlocuiești.
Totuși, de unde oare acest lait-motiv al locului? Îmi place să cred că mesajul pe care cei trei basarabeni vor să ni-l transmită pe calea metaforelor, explicite sau implicite, este un răspuns metafizic pe care ei îl dau la problema unionistă, și care ar suna cam așa: indiferent dacă Basarabia se va uni sau nu cu România, indiferent dacă vor fi o singură țară sau două, atâta timp cât între frații de ambele maluri ale Prutului există dragoste, ei vor rămâne frați și vor locui în aceeași patrie străbună, în România Mare rămasă intactă în inimile și cugetele lor.
